ACASĂ

De sărbători, nici un cuvânt nu este mai potrivit ca cel care ne leagă sufletele de locurile copilăriei și al tradițiilor: ACASĂ

  Acasă înseamnă să te trezești dimineața în zgomotul copitelor cailor care bat pământl bătătorit al drumului, în cucurigul cocoșului care-și umple pieptul de aer proaspăt gata să scoată lumea la treabă;

acasă e roua de pe iarba care a crescut pe cărare și care te udă dimineața, trezindu-te dintr-o noapte de odihnă profudă;

acasă e beciul în care cobori aplecat să scoți murături din putină sau să iei un coș cu mere parfmate;

acasă e ceaiul de mentă sau romaniță cu, dimineța, dulceața și untul din laptele de la vaca din ogradă;

acasă era bunica ce ne făcea covrigi împletiți din caș, iar bunicul un bici cu care pocneam de ne scăpărau ochii de bucurie;

acasă fluierul din salcie pe care-l făceam primăvara, în înainte să dea mugurul, sau mustăreața de mesteacăn, seva copacului plină de energie pe care-o beam tăind tulpina un pic și punând un pai pe care curgea acastă binefăcătoare licoare;

     

acasă e copilăria cu războaie prin pădurile în care ne adunam noi, copiii, cu săbii din lemn făcute de bunicul tâmplarul și arcuri cu săgeți din sânger sau măceș pe care le tăgeam în nori;

acasă e lipsa de griji și necazuri ale  freneticului przent, e lipsa de aspirații deșarte și bucuria lucrului simplu;

acasă e întâlnirea dată peste 3 zile la ora 5 seara și respectată, fără grija mobiului care sună și ești obligat să răspunzi, dacă nu l-ai ”uitat” în mașină;

acasă sunt nopțile umblate pe jos, pe la baluri și petreceri, sutele de kilometri făcuți peste dealuri și prin păduri, fără frică de urși și lupi sau oameni răi;

acasă sunt poveștile de război spuse de bunici la gura sobei, în dogoreala jarului în care se pierde imaginația ta de copil pe căi neștiute.

acasă e când mergi la fântână și bei apă din ciutură fără să te gândești la microbi, umpli gălețile și le duci celor bătrâni

     

acasă e pomul de Crăciun care umplea casa de miros de brad, după ce trecuserăm dealuri și văi, prin nămeți, pentru a-l aduce acasă;

acasă e serbarea de sfârșit de an școlar pentru care am învățat poezii sau cântece, în așteptarea unui premiu;

acasă e vancața de vară pe care am petrecut-o citind sub nucul din grădină sau pe dealuri, la cosit și adunat, la scăldat sau căutat comori;

e cățăratul în pruni și furatul câtorva struguri toamna, e alergatul după fluri noaptea, pentru insectar sau culesul plantelor pentru ierbar;

acasă e cearta păriților care vor să înveți bine, să nu ajungi la coada vacii și povețele lor de a merge cu capul sus în lume;

e mama care aruncă cu firimituri de pâine în urma copiilor ca să-i urmeze norocul când pleacă la școală sau departe de casă;

sunt nopțile senine, cu lună plină și cer cu stele, pe care departe, în străinătate, nu le găsești;

sunt gerurile năprasnice prin care am alergat în noaptea de Ajun cu plugușorul, călărind dealurile și bătând pe la porțile oamenilor pentru un pumn de bani sau mere;

acasă sunt primele ochiate date fetelor și primele săruturi furate timid, sub clar de lună;

acasă e limba românească pe care am auzit-o prima dată, mai dulce și mai pitorească în fiecare din satele noastre;

acasă e sentimentul inconfundabil, unic, acela că acolo este locul tău și nimic nu te poate transforma, indiferent câți bani ai făcut și pe unde ai umblat, e singurul sentiment cu care te formezi de mic și care nu te părăsește niciodată și care, cu cât înaintezi în viață și ești mai departe de casă, cu atât mai mult îți umple sufletul de nerăbdare, de dorința de a ajunge acolo unde te-ai născut: acasă.

Acestea și multe altele sunt liniștea și pacea în care ne-am format și care nu se regăsesc nicicum în viforul prezentului, în vâltoarea vieții care ne-a dus departe, târându-ne ca un tăvălug  de furie, de rătuate, idiferență și cotidian care macină orice;

Acestea sunt sucul relațiilor care unesc oamenii și-i fac mai buni, gândindu-se mereu că nimic nu este ca acolo unde se cheamă ACASĂ.

Cristi Merchea