Adevărul despre boala și moartea lui Mihai Eminescu

Se împlinesc 126 de ani de la moartea poetului Mihai Eminescu. Boala şi moartea geniului a stârnit numeroase controverse. În ultimii 20 de ani, specialiştii au ajuns la concluzia că Eminescu a fost victima unui caz de malpraxis, fiind doborât de un tratament administrat greşit.

Geniul s-a stins pe data de 15 iunie 1889, în casa de sănătate, sau mai bine zis sanatoriul de boli mintale al doctorului Şuţu, situat pe Strada Plantelor din municipiul Bucureşti, la ora 4 dimineaţa.

Ultima dorinţă a geniului care scrisese ”Luceafărul” sau ”Odă în metru antic” a fost un banal pahar cu lapte, pe care medicul de serviciu il strecurase prin vizeta metalică a ”celulei” în care şi-a petrecut ultimele ore din viaţă. I-ar fi şoptit celui care i-a făcut această favoare că ”sunt năruit”.

A doua zi, pe 16 iunie, a fost constatat decesul, iar medicii Şuţu şi Petrescu fac formele legale şi pregătesc un raport oficial, destul de ambiguu din care nu reiese clar cauza morţii poetului.

Aceştia semnalează doar simptomele unei tulburări psihice, nu şi fizice. Mai mult decât atât, la autopsia efectuată de doctorul Tomescu şi mai apoi de Marinescu de la laboratorul Babeş creierul nu a putut fi studiat, fiind uitat de o asistentă cu neglijenţă pe o fereastră deschisă, unde s-a descompus rapid.

”Din nefericire, nu aş putea să vă dau multe informaţii în privinţa creierului marelui şi nefericitului poet Eminescu. Creierul mi s-a adus de la Institutul Şuţu într-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvoluţiunilor”, îi scria medicul unui ziarist ieşean care–i ceruse date pentru scrierea unui articol.

Este depus în prealabil la biserica Sfântul ”Gheorghe cel Nou” din Bucureşti, pe un catafalc împodobit cu ramuri de tei. În jurul sicriului, coroane din partea Academiei Române şi a prietenilor şi mesaje. Mai departe, după ora 17.00 a urmat înmormântarea, descrisă de Titu Maiorescu, într-o scrisoare trimisă Emiliei Hempel, sora sa.

”Emilia dragă, în Biserica Sf. Gheorghe nou, cosciugul deschis al lui Mihai Eminescu era încins cu crengi de tei, în amintirea poesiilor lui parfumate cu flori de tei. Am rupt o frunză de la cosciug şi pentru tine şi ţi-o trimit aici. Sub bandă primeşti şi un număr din «Constituţionalul» cu descrierea îngropării. Articolul e de Caragiali. Când am însoţit pe jos, cu capetele goale, pe Eminescu, de la biserică pe bulevard, până la cimitirul Belu, Rosetti, Laurianu, Mihăileanu, eu, Anicuţa şi vreo 600 de şcolari şi studenţi, admirabilul cor vocal de la Mitropolie, era singura pompă.”, scria junimistul.

Pe parcursul a 126 de ani, specialiştii din diferite domenii, dar mai ales medical, au încercat să îi pună lui Eminescu un diagnostic clar şi să stabilească cu exactitate cauza morţii sale. ”Din păcate, nici acum nu se ştie cu certitudine totul despre moartea lui Eminescu”, spune specialistul Valentin Coşereanu, doctor în literatură şi eminescolog la Memorialul Ipoteşti din judeţul Botoşani.

Pe parcursul anilor au apărut trei teorii importante cu privire la moartea poetului.

Ipoteza nebunului ucigaş

Eminescologul Emil Coşereanu susţine că a văzut la un dizident politic, păstrat în original, un articol din ziarul ”Universul”, mai precis numărul din 28 iunie 1926, în care se dădea de înţeles că Eminescu a murit din cauza unei lovituri aplicate de un alt pacient al Institutului ”Caritatea” al doctorului Şuţu.

Frizerul Dumitru Cosmănescu, frizer al regelui și prieten al lui Eminescu  povesteşte că l-a vizitat pe Eminescu la santoriu, acolo unde a avut loc o întâmplare neobişnuită. Eminescu se plimba prin curtea sanatoriului şi, când l-a văzut, l-a întrebat «Măi, Dumitrache, ştii tu să cânţi Deşteaptă-te Române? Frizerul i-ar fi răspuns «Nu». Eminescu l-a luat să-l înveţe şi a început să cânte cu vocea sa superbă de tenor, de plângeau ardelenii când îl auzeau. Atunci un nebun din curte a venit şi l-a lovit pe Eminescu cu o scândură în cap. Poetul a căzut la pământ şi i-ar fi spus frizerului: «Dumitrache, chemă medicul că mă prăpădesc». Au venit doi brancardieri şi l-au luat pe Eminescu. A venit după aceea doctorul Şuţu şi a spus că totul este bine şi că Eminescu este bine. Peste două zile a murit însă. Probabil de la aceea lovitură puternică să fi păţit ceva.

Teoria erizipelului şi a endocarditei

Un alt diagnostic vine din partea medicului Vineş, care l-a avut şi el în grijă pe Eminescu la ”Institutul Caritatea”. Acesta susţine că moartea poetului s-a tras de la o infecţie care a avut legătură tot cu lovitura dată de Petre Poenaru. Mai precis, acesta spune că rana de la cap s-a infectat, transformându-se într-un erizipel, care la rândul său a dus la alte complicaţii.

”Era o tăietură a pielii de 2 cm lungime. I s-au dat imediat îngrijirile medicale necesare, iar peste 3 zile buzele plăgii păreau reunite. Dar Eminescu care avea, după cum am spus, obiceiul de a strânge de pe jos tot felul de lucruri,din care unele erau murdare şi se freca cu ele pe corp şi pe cap desfăcându-şi pansamentul, a făcut un erizipel la nivelul plăgii, erizipel care s-a întins apoi la faţă, gât, membre superioare, torace, până la nivelul abdomenului ”, scria în raportul său medicul Vineş, raport citat de Nicolae Georgescu în lucrarea sa ”Eminescu târziu”.

Verdictul final: Eminescu victima unui caz de malpraxis

Specialiştii contemporani, în primul rând medicii care s-au ocupat de cazul Eminescu, resping însă ambele ipoteze privind cauza morţii poetului. În urma ultimelor cercetări şi prin prisma ultimelor descoperiri din domeniul neurologiei şi psihiatriei, specialiştii au dat un verdicat final în cazul lui Mihai Eminescu: poetul a murit în urma unui stop cardio-respirator provocat de intoxicaţie cu mercur.

Eminescu a fost o victimă a sistemului medical românesc din secolul al XIX lea şi mai ales a unor medici care l-au diagnosticat şi tratat greşit. În primul rând Eminescu a fost diagnosticat încă din 1886 de doctorul Julian Bogdan de la Iaşi drept sifilitic, paralitic şi în pragul demenţei din cauza abuzului de alcool şi a gomelor sifilitice apărute pe creier. Acelaşi diagnostic îl dă poetului şi doctorul Panait Zosin, care l-a consultat pe Eminescu pe 6 noiembrie 1886.

Neuropatologul Ovidiu Vuia, care a studiat în amănunt fişele de observaţie, simptomele şi toate rapoartele medico-legale în cazul lui Eminescu precizează însă clar: Eminescu nu a avut sifilis.

” Eminescu nu a suferit de lues (sifilis) şi nu a avut o demenţă paralitică”, preciza Ovidiu Vuia într-un articol de specialitate publicat în New York în 1987 şi reluat în lucrarea sa ”Despre boala şi moartea lui Mihai Eminescu”.

Din 1883, de la primele crize şi comportamente deviante ale lui Eminescu şi până în 1886, poetul a fost tratat în Austria şi Italia, de specialişti care au reuşit să-l pună pe picioare.

În 1886, suferă o cădere nervoasă şi ajunge pe mâna medicilor români. În special Julian Bogdan şi Panait Zosin. Imediat diagnosticat cu sifilis, după ce poetul trece prin calvarul de la mănăstirea Neamţului, unde era ospiciu de boli nervoase şi unde este bătut cu frânghia udă şi scufundat în butoaie, se trece la tratamentul cu mercur. Întâi frecţii la Botoşani, aplicate de medicul Itszak, şi mai apoi la Bucureşti la sanatoriul medicului Şuţu, unde este şi injectat cu mercur.

Falsul diagnostic, de alcoolism şi sifilis, permite aplicarea tratamentului cu mercur . Lui Eminescu i se aplică „douăzeci de fracţiuni a câte patru grame de mercur, când şi o jumătate de gram poate avea efecte dăunătoare”, spune  dr. O. Vuia. 

Profesorul doctor Irinel Popescu, membru corespondent al Academiei Române şi preşedinte al Academiei de Ştiinţe Medicale din României, în cadrul unei sesiuni ştiinţifice ce a avut loc anul trecut şi întrunită tocmai pentru a discuta cazul Eminescu, spune cu certitudine că poetul a fost ucis din cauza intoxicării greşite cu mercur de către medicii din aceea perioadă. Intoxicaţia cu mercur i-a provocat stop-cardio-respirator care a fost şi cauza morţii poetului.

 

Sursa: www.adevarul.ro