Alex Coman – copilul care visa să devină pasăre dar a ajuns scriitor… în Italia

        Alex Coman este unul dintre miile de români plecați peste hotare în speranța unui trai mai bun. S-a născut în 1988, în Câmpina (Prahova) locul în care și-a petrecut copilăria până la vârsta de 13 ani, și unde visa „să devină pasăre”. Astăzi Alex locuiește în Terni (inima Italiei) și este un scriitor… de limbă italiană.

       

       Copilăria?  – „Imaginea din fața blocului, unde mă jucam mereu cu fratele meu mai mic”. Copilăria petrecută în Câmpina, spune Alex, a fost cea mai minunată perioadă din viața lui, aceea în care, atunci când va fimare, ar fi vrut să fie „pasăre”. De unde această dorință? Poate datorită spiritului liber și dornic de exprimare pe care îl deținea încă de mic.

        La 13 ani, pe vremea când se afla în clasa a VII-a la Școala Generală din Câmpina, părinții decid că e nevoie de mai mult pentru ei și copiii lor, așa că emigrează în Italia. Pentru copii a fost o distracție dar pentru părinți, numai ei știu.

Mi-am dat seama că nu știam nimic

 

        Primul impact cu noua țară a fost unul neașteptat. Deși urmase, înainte de plecare în Italia,  un curs de 3 luni de italiană, odată ajuns în Peninsulă realitatea a fost alta: „Mi-am dat seama că nu știam nimic„, dar în câteva luni, înainte de a începe școala, Alex a reușit să învețe limba italiană și s-a integrat, urmând și studii liceale. Din diferite motive, nu a putut să continue studiile la facultate deși și-ar fi dorit să meargă la Astrofizică, fiind dintotdeauna un împătimit al științelor reale.

        „În România am trăit cea mai minunată perioadă, cea a copilăriei și a preadolescenței, iar în Italia m-am maturizat, mi-am întemeiat propria mea familie.” Alex e un spirit complex: deși e un „ muncitor simplu, într-o fabrică de țevi”, cum spune el, împărtășește mai multe pasiuni, iar cea mai frumoasă este cea s crisului, care, în ultima perioadă i-a adus și multe satisfacții.

„Mama singură gătește

Mama singură hrănește”

       Pasiunea și-a descoperit-o în copilărie, când și-a transpus pentru prima dată gândurile pe hârtie, scriind o poezie despre cum percepea el la acea vreme imaginea mamei din acele timpuri, mama care se ocupa de tot ce ținea de casă și familie: „Mama singură gătește /Mama singură hrănește.”, poezie ce a fost urmată de o alta, în care scria despre dorința sa de a deveni pasăre. Acela a fost momentul când Alex și-a ales visul de a publica o carte.

           În Italia, poeziile s-au transformat în tentative de cântece, practicând rap pe versurile pe care le compunea, deși, spune el, nu era foarte talentat la cântat: „Dacă-mi spunea cineva că e melodie, era compliment”. „Vena poetică a rămas mereu în mine”, mărturisește Alex, lucru ce l-a determinat să continue în lumea scrisului, începând să citească și să scrie în italiană.

                Momentul în care a conștientizat că trebuie să își urmeze visul de a publica o carte a fost atunci când a citit un roman ce nu i-a plăcut: „Citeam foarte multă proză despre vampiri și am dat peste o carte care nu mi-a plăcut încât am început să îmi concentrez ideile. Îmi spuneam: aici aș schimba asta, aici aș schimba asta. Fiind un egocentric, mi-am spus, sigur pot scrie ceva mai bine decât chestia asta!”. În ciuda normalității cronologice, Alex a început cu partea practică în devafoarea celei teoretice, a experimentat pe pielea lui diferite texte, metode de scris, care, după cum spune el, ulterior a aflat că posedă și un nume. El spune că nu are neaparat doar un gen pe care îl aprofundează, scrie tot felul de povestioare de la mainstream, underground la horror,gen pe care consideră că-l stăpânește și că în același timp îi iese și cel mai bine.

         După ani de asemenea experimente, a ajuns să scrie primul său roman pe care l-a publicat, deși anterior mai scrisese două romane, dar pe care a ales să nu le publice. În data de 20 octombrie 2020, Alex a publicat un roman de 245 de pagini, „Tra le stupide righe„, roman ce are în prim plan două linii temporale, cea a trecutului, cu povestea unui băiat ce e pe cale să ajungă orfan, mama fiind moartă, iar tatăl în comă, care ulterior dispare și linia temporală a prezentului când Pit, personajul principal al romanului, face trafic cu droguri și continua să-și caute tatăl. În ambele linii temporale, Pit își revarsă gândurile în scris, scriind jurnale pe care cumva, crede că tatăl sau le citește deși acesta  este dispărut. 

        În 2015, apare unul dintre momentele de succes din viața de scriitor a lui Alex, câștigând premiul I la Terni, la festivalul Terni Horror Fest, în cadrul concursului “Amore libero in uno stato libero” (“Dragoste liberă într-un stat liber”), cu narațiunea „una voce misteriosa” (o voce misterioasă”). Acesta n-a fost singurul concurs la care a participat și a fost pe podium, anterior a mai câștigat un premiu I în cadrul unul concurs de scris live, dar și un premiul II la un alt concurs din cadrul Terni Horror Fest. Implicarea lui în Festivalul Terni Horror Fest i-a adus doar doar beneficii lui Alex, ajungând să facă parte din stafful festivalului, ba chiar din juriu la diferite concursuri: „Mi-au spus, de acum tu nu mai participi la concursurile noastre, de acum faci parte din echipa noastră„.

       In acele momente Alex a simțit o satisfacție personală enormă, faptul că lucrările lui erau apreciate l-a determinat să continue în lumea scrisului, una dintre dorințele sale fiind aceea de a câștiga un concurs organizat de editura italiană DeAgostini și  editura Planeta din Spania, concurs la care premiul I valorează o sută de mii de euro.

        Cele mai reușite opere alea sale, din punctul lui de vedere, sunt doua povestiri: „Casa” (Casa) și „Regolite – Il colore della Luna” (Regolit – Culoarea Lunii”). Prima descrie povestea unui copil pasionat de pian care ajunge la gestul extrem de a-și omorî părinții atunci când aceștia îi distrug pianul, cel mai de preț lucru pe care îl avea. Cea de-a doua, are în prim plan relația tată-fiu, acțiunea rotindu-se în jurul tatălui care ajunge pe lună, dar nava lui iese din aria de acoperire încât nu se mai poate întoarce și urmează să moară, moment în care se gândește la fiul lui și la întrebarea pe care acesta i-o punea mereu „Ce culoare are luna?”. Conștient că rămâne fără oxigen , alege să își scoată viziera pentru a afla răspunsul la întrebarea fiului său.

           Pe lângă scris, Alex mai este pasionat de pian, astrofizică și șah, pasiuni pe care le împarte și pe canalul de YouTube (https://www.youtube.com/channel/UCrLbOx0fluiEGarNwJ9FMXg)  unde postează, alături de fiul său, diferite clipuri. Deși inițial credea că scrisul îi ocupă cea mai mare parte din timp: „când mă pun să scriu, nu există altceva, doar eu cu mine”, canalul de YouTube se dovedește a-i solicita mai mult, lucrând ore sau chiar zile pentru un filmuleț.

        Alex se împarte între familie, muncă și pasiuni și își dorește ca la un moment dat să poată trăi din pasiunea lui, dar, afirmă dezamăgit că foarte puțini scriitori, și în Italia, ca și în România, trăiesc din scris. L-am întrebat dacă s-a văzut vreodată făcând filme pe baza a ceea ce scrie, a răspuns că ar face acest lucru doar dacă el le-ar regiza: „Sunt destul de nenorocit, ca să zic așa, trebuie să cunosc tehnicile, dacă n-o experimentez eu, nu mă simt pregătit. Dacă ar trebui să scriu pentru cineva un scenariu, aș accepta, dar în mine nu m-aș simți potent”.

                De-a lungul timpului, atât încurajări, cât și descurajări: „las-o baltă”, „nu e pentru tine”, dar acestea l-au ambiționat și mai mult să își ducă visul din copilărie la capăt. „Cât ar fi de mic sau mare poate fi visul tău, indiferent de ce spune lumea, trebuie să muncești pentru el!”

 Vreau să-i duc la Sinaia, să le arăt cum e zăpada la noi în țară

          Printre cele mai mari avantaje pe care emigrarea i le-a adus lui Alex se numără dezvoltarea personală(?) imensă, realizarea unei familii frumoase cu doi copii și traiul mai bun pe care Italia i l-a oferit. Totuși, uneori, nostalgia ii cuprinde mintea, creându-i un amalgam de amintiri legate de cea mai minunată perioadă trăită în România: „Nu știu dacă mi-e dor de perioadă, de țară sau de persoane”.

          Faptul că Alex scrie și publică în italiană l-a făcut să nu se simtă străin, ba chiar a primit laude de la italieni că scrie foarte bine în limba lor. El susține că nu a fost privit niciodată ca un străin deoarece a respectat cultura celor de acolo: „Nu poți să arunci cu pietre în cultura altuia când tu ai venit să trăiești în cultura aia”.

           Se împlinesc 5 ani de când Alex n-a mai fost în România, iar cel mai mult îl întristează că familia pe care și-a întemeiat-o nu îi cunoaște țara: „Vreau să-i duc la Sinaia, să le arăt cum e zăpada la noi în țară deoarece zăpada românească îmi lipsește cel mai mult”.

          Un semn mare de întrebare, la care nici după atâția ani nu i-a găsit răspunsul, este dacă pasiunea lui pentru scris ar fi avut aceiași traiectorie și în România: „M-am gândit de mii de ori, dacă nu eram în Italia aș fi continuat cu scrisul? Aș fi citit la fel de mult? N-am reușit să îmi dau un răspuns. Sunt un egocentric, dacă mă trimiți în altă țară, eu știu să scriu doar în italiană. Cine citește ce scriu? Cine îmi hrănește egocentrismul? „.

           Alex Coman este exemplul viu că perseverența este cheia succesului, că nu trebuie să ne lăsăm intimidați nici de viața care nu e perfectă, nici de cei care ne demoralizează, trebuie să muncim și să ne ducem visul la capăt, așa cum a făcut el la rândul său.

Un interviu realizat de Elena Loredana Ciobănache