Alina Goroaia Vincenti – Fotograful îngerilor

         Cum vă spuneam mai zilele trecute, românii fac minuni dacă au mediul și condițiile necesare. Mulți, foarte mulți dintre ei nu s-au regăsit în țară; erau nimeni acolo, striviți de imposibilitate, birocrație, mediocritate, de prostia și nemernicia aduse la rang de conducere și normalitate. În alte țări însă sunt oameni extraordinari, apreciați, dau tot ce este mai bun din ei. Pentru că vor, dar mai ales pentru că pot, pentru că li se permite în aceste societăți care au depășit demult obtuzitatea și închistarea unei Românii ce nu vrea să se trezească.

            După ce ignorasem, fără să vreau, mesajele sale, am descoperit un fotograf. O fată. Timidă, firavă chiar dar plină de zâmbet și energie, Alina Goroaia Vincenti a venit în Italia urmărind un vis: fotografia. Depășind bariere și mentalități, greutăți inerente, Alina a făcut din pasiune meserie, iar din meserie o artă: fotografia îngerilor.

Dar mai bine citiți povestea:

De la poalele Ceahlăului, din pitorescul oraș moldovenesc Piatra-Neamț, Alina ia trenul spre București. Trecere repede peste copilărie (în timpul povestirilor) fără a uita de fotografie și începuturile acesteia cu „Zenitul” rusesc al tatălui șiprimele imagini alb-negru pe film. Și-mi povestește despre liceu, despre pasiunea pentru limbile străine, de alegerea facultății de informatică pentru că „era viitorul”…

– Ce ți-ar fi plăcut să ajungi de mare?

– Cred că profesoară am vrut să fiu.

Nu întâmplător, în primii ani în Italia va preda copiilor limba engleză, la fel cum la București, în timpul facultății, va preda informatica celor mici,tot în limba engleză. O perioadă foarte frumaosă în primii ani, la București. Va lucra la multinaționale ca tester de software, dar „statul fix doar la calculator” pentru Alina este o constrângere. Ea este spirit artistic, liber, care se sufocă în astfel de ambiente. „Mie-mi plac munții, aerul, să fiu liberă…”

La firma unde muncește „nu se regăsește.  Simțeam dorința de a realiza ceva mai mult, mai frumos, de a încerca să-mi îndeplinesc visul meu, fotografia. Bucureștiul este și cel care o va marca definitiv pentru pasiunea ei: întâlnirea contagioasă cu un fotoreporter.

– Cu ce ai început?

– Mai întâicu peisaje, mi se părea cel mai simplu pentru că, nefiind persoane, puteai să stai acolo și să reglezi aparatul cât vrei. Apoi acestea au devenit plictisitoare, prea statice și am început să fotografiez oameni. Lucru foarte greu pentru mine pentru că eram și sunt foarte timidă. Cu anii am învățat să-mi depășesc timiditatea. A fost un efort destul e mare pentru mine să intru în contact cu alte persoane, era o provocare. Dar îmi plac foarte mult provocările. Când cineva-mi spune „Nu, mai bine lasă, încearcă altceva…”. Eu fac ce-mi palce.

Am început să fac fotoreportaje, timid, mergând la bunici. I-am făcut și bunicului meu înainte să moară… Avea 86 de ani, simțeam că poate nu vor mai fi alte momente și mi-am luat aparatul cu mine. Am făcut în casa lui acest reportaj  încercând să-mi revăd copilăria în locurile dragi inimii.

– Ai revăzut sau revezi acele fotografii?

– Da. Mi-am dat seama astfel de unde plecasem și unde ar fi trebuit să rămân. Acum încerc să închid cercul, să ajung de unde am plecat: de la persoanele foarte natural fotografiate, documentarist. Prelucrarea imaginilor nu era pe atunci, cu pelicula. Când am trecut la digital am învățat Photoshopul, pierzând foarte mult timp încercând să „le înfrumusețez”.  De câțiva ani nu mai fac, merg foarte mult pe scenele autentice.

În 2003 Alina ajunge la Roma pentru un master de fotografie. Atât de mult își dorea. Pe bani mulți pentru ea și familia ei care a susținut-o. Dragostea de fotografie, drumul la Roma, va fi ocazia întâlnirii unei alte iubiri: viitorul soț. Care nu vorbea bine engleza dar voia s-o cunoască pe Alina care vorbea engleza dar nu vorbea italiana. „Au fost alte tipuri de limbaje în care ne-am înțeles”.

            – Ce ți-aplăcut cel mai mult prima dată la Roma?

– Oamenii, persoanele foarte zâmbitoare, mult mai zâmbitoare decât cele pe care le știam acasă.

            În momentul când devii mamă ai un alt limbaj cu persoanele din jur

Cea ce face Alina nu este o muncă fixă, remunerată normal. Deci nu prezintă garanție iar cei din jur, aparte familia sa, nu văd nici viitorul dar nici nu o încurajează într-o astfel de aventură. Ea este tenace însă, știe ce-i place și ce vrea. Și continuă. Continuă și intră pe un tărâm nou, foarte puțin explorat: fotografia de familie, a mamei însărcinate și a copiilor nou-născuți. Mai greu pentru că e timidă, dar și-a dat seama de altceva:

– În momentul când devii mamă ai un alt limbaj cu persoanele din jur. Și mi-a venit foarte natural. Când intram în contact cu copilul, automat intram și cu părinții. Se crea un fel de înțelegere pe care înainte nu o realizam.

Iar Alina e mamă. Are un copil și începe să fotografieze mămicile cu burtică, copiii micuți…

În fotografia de familie mă ajută mult faptul că sunt femeie și nu bărbat.

 

            A fost experiența cea mai extraordinară din viața mea, în afara nașterii copiilor mei

 

Datorită timpului din ce în ce mai limitat (Alina are 3 copii acum) va schimba și tehnica și modul de fotografiere.

Casa unde locuiește copilul, familia, este o altă lume. Și-atunci am început să imortalizez din copilăria lor. Scene de zi cu zi: când se cațără pe dulap sau… E un stil foarte practicat în SUA și a început să se înfiripe și aici: documentary family photography (o spune cu un accent englezesc foarte pronunțat). Petrec timp cu familia unde fotografiez, 3-4 ore unde fotografiez nimicurile zilei. La început o făceam gratuit pentru a avea un portofoliu.

Și  face și lucruri mai puțin știute, aproape tabù.

– Acum trei ani am fotografia prima naștere a unei prietene de-a mele care a născut acasă.

– Și ea a vrut?

-Da, fiind moașă (și ea și soțul), au fost foarte liniștiți. A născut în cadă, o cadă specială care se folosește.. A fost experiența cea mai extraordinară din viața mea, în afara nașterii copiilor mei.

Va deveni din ce în ce mai cunoscută în aceste medii Alina. Depășită timiditatea, va merge la spitalul Cristo Re din Roma, – acolo unde născuse pe cei trei copii ai săi – și le va propune un proiect fotografic în maternitatea spitalului. Un proiect de 3-4 luni în care a mers de foarte multe ori, fotografiind mămici și copii abia născuți, spitalul… 100 de fotografii ale unui proiect inițiat și acceptat imediat de conducere, fără cunoștințe și intervenții. Nu credeam, nu am avut nici o relație în spital dar m-am dus la directorul administrativ și am întrebat dacă i-ar interesa. Aș fi făcut și gratis, numai să mă lase să fac poze unde vreau eu.

            La care directorul a spus: tu ni le faci, noi te plătim pentru că avem nevoie să ne promovăm și nu ne-a venit această idee.

            Alina a mărit câteva dintre ele, cu mămici alăptând, acestea înfrumusețând acum pepereții Maternității.

            – Am vrut să promovez într-un fel acest gen de fotografie care nu este chiar cunoscut, dar și munca mea.

            Am consemnat acest interviu dar Alina este un artist care trebuie descoperit prin lucrările sale. Ea este fotograful român care, spre deosebire foarte mulți in breaslă, transmite emoții extraordinare prin arta sa. Emoțiile îngerilor nou veniți.

 

            Nașterea unui copil este un moment unic, cu emoții, sentimente și trăiri indescrivibile. Alina reușește să intre în noua lume în care acești îngeri au sosit dintr-o altă lume. O lume numai a lor, învăluită de aura protectoare a mamei. Cuvintele ei, (într-o română pură, deși lucrează și locuiește doar cu italieni, soțul său fiind italian) sunt cuvinte frumoase, de om pregătit, care vorbește și scrie câteva limbi, care trăiește în amibiente alese, care iubește arta. Nu întâmplător fotografia ei nu este clasicul botez sau nuntă.

Când o femeie e în travaliu, se regăsește într-o lume numai a sa, de introspecție și acceptare a durerii ca niciodată până atunci, lăsându-se dusă, ascultându-și și urmându-și propriul corp… fiecare contracție o duce mai aproape de copilul său. Ambientul din jurul său nu mai contează deloc și, inconștient, devine o zeiță, scrie Alina pe blog

Acest material este un preambul al unei expoziții. O expoziție dedicată mamei, femeii, organizată de cătrea cea mai mare agenție de presă pentru fermei din Italia, dire.it Iar Alina este protagonista acesteia.

          Iar pentru fotografii extraordinare, delectați-vă aici: alinafotoemozioni.com

Citiți și:

alina-g-vincenti-nasterea-o-expozitie-fotografica-de-exceptie-la-roma/