Ziarul Emigrantul. Portal de știri și informații pentru românii emigrați Publicație a Editurii Diaspora – Țifești, România
De 26 de ani românii au descoperit Italia, cu frumusețile ei, cu plajele sale inegalabile, cu marea și vestigiile istorice care se întrepătrund la tot pasul… „il bel paese”. Cuvintele descriu cu greu minunățiile acestui pământ binecuvântat.
Iar Anzio, locul care a dat naștere a doi împărați în istoria Imperiului Roman (Caligula și Nero) nu putea lipsi din lista celor care au venit să muncească sau, duminca și sărbătorile, să se relaxeze. Am intrat și noi, de ziua prin excelență a Urbei, ziua sfinților Petru și Pavel -, când pe catafalc, în Capitoliu, zăcea Bud Spencer în așteptarea unui ultim salut al romanilor -, am intrat la mare, la Antium, cum o numeau ei acum 2000 de ani.
Oraș cu origini străvechi, oraș-capitală al tribului volscilor, Anzio a fost dușmanul de moarte al Romei până ce aceasta l-a cucerit și asimilat. Iar vestigiile istorice, construcțile a ceea ce ulterior orașul a reprezentat pentru capitala Imperiului se mai văd și astăzi. Împăratul Nero, pe care o lume întreagă îl cunoaște și care astăzi are o statuie pe malul mării, scrutând orizonturile imponent, marțial, așa cum îi plăcea să fie, este cel care va aduce aici o colonie de veterani militari. Așa se obișnuia, așa a făcut și el și, cu ajutorul acestora, dar mai ales cu cel al sclavilor și inginerilor săi, va construi un port pentru flota Imperiului. Lipită de port, Nero va construi o superbă vilă care va rivaliza cu tot ceea ce se construise pe atunci în grandoare și lux. De aici Nero va asista la rugul Romei, faimosul incendiu care din seara lui 18 iulie 64 va mistui timp de câteva zile Urbea. Se afla de vreo săptămână la Antium din cauza căldurii și a stării de oboseală survenită din cauza banchetelor și traiului prea îndestulător. Aici, în vila sa de la mare, Nero va amenaja o superbă bibliotecă în lemn cu încrustații aurite, aici va realiza și un muzeu cu imagini de centauri și amazoane, cu statui din care au ajuns pînă la noi Apollo del Belvedere, Gladiatorul Borghese și Fecioara din Anzio).
Când cobori din centru, spre mare, printre palmieri și chiparoși, printre ficuși și aloe, nu ai cum să nu întâlnești impunătoarele construcții. Blocuri din cărămidă lipită cu var și pozzolana, sau cu var și piatră vulcanică, mai dăinuie și astăzi printre valuri, pe nisip, neclintite în fața vremurilor și a valurilor. Pentru că marea, acum 2000 de ani, era undeva „mai la vale”, adică pe un nivel mult mai jos.
Acum plaja e plin de turiști care și-au întins șez-long-urile sau prosoapele pe nisip sau printre ruinele vechiului port, bucuroși de soare, de apă și de aceste maluri pitorești. Apele își aruncă acum valurile înspumate direct în pereții abrupți, prăbușiți, lăsând să se vadă goliciunea straturilor ancestrale din care s-au format. Nisipuri galbene-aurii, rocă vulcanică și cărămidă făcută de om se întrepătrund cu „ficchi d’India” care se cațără până la noul far construit pentru atenționarea navelor. Păsări mici și colorate și-au făcut cuiburi în crăpăturile sau orificiile din malul abrupt, la înălțime, pentru a nu fi deranjate de reptile sau alți dușmani. Mai jos, în grote naturale sau în camerele vilei împăratului Nero, pe pardoselile în marmură sau cărămidă ale portului, zac acum saltele și haine aruncate de români necăjiți. Câțiva dintre ei ne-au spus că aici locuiesc, că nu plătesc dar o și duc destul de rău pentru că nu au confortul unei case decente. „Si aranciano”, cum spun italienii, adică se descurcă cum pot.
Nu știu nici ce sunt ruinele, nici nu-i interesează. Au câteva sticle de vin cu care-și dreg amarul și gândesc la vremurile mai bune din țară sau la speranțele cu care au venit în Italia. În fiecare zi ies „la oraș”, în satele dimprejur în căutarea unei îndeletniciri, să se tundă gratis la nea Florică din Velletri sau să ia un prânz cald la Caritas.
Frumusețea și degradarea, istoria și prezentul își dau mâna aici ca mai peste tot în lume. Nimic nou sub soare dar găsirea unor conaționali în aceste condiții aici, la poalele uneia din celel mai luxoase vile din istorie, îți strânge inima. Viața e nedreaptă cu oamenii iar realitatea de aici o demonstrează.
Cum îți iei ochii de la gunoaiele și saltele aruncate, te îmbrățișează marea cu aerul ei sărat, cu azurul său imens care-ți înflăcărează imaginația în timp și spațiu. Plecăm, după o baie și o plajă pe cinste, cu gândul la marile realizări ale romanilor de acum 2000 de ani și la micile și necăjitele destine ale românilor veniți după 2000 de ani aici.
Cristi Merchea
