Aurul românesc – blesteme și comori ascunse

Gura lumii slobodă, ca rața prin lobodă. Pornind de la versurile lui Goga „Munţii noştri aur poartă / Noi cerşim din poartă/n poartă“ , până la cele mai incredibile poveşti şi legende transmise din generaţie în generaţie, aurul românesc a aprins imaginaţia românilor şi evident si a tuturor celor care au ravnit pe față sau pe ascuns la bogățiile țării noastre.

Generații la rând au inventat, transformat si au transmis povestioare grozave sau cumplite despre bogățiile ascunse ale României.

Fiecare poveste e învăluită într-o aură de mister, de blesteme, legende cu galerii aducătoare de moarte care nu au cum să nu îți lase un fior pe șira spinării atunci când le auzi.

Blestemul aurului de la Svinecea

Pornind de la zicala că nevoia e mama născocirilor, o interesantă legendă circulă prin Banat, despre comoara ascunsă sub Vârful Svinecea, care ar fi însoţită de „blestemul aurului“.

La 1224 m deasupra nivelului mării, Svinecea este cel mai înalt vârf din Munții Almajului (Caraș Severin). Aflat pe raza comunei Rudăria sau Eftimie Murgu, localitate celebră pentru morile de apă unice în Europa, locul a căpătat un renume neobișnuit: se spune că aici sunt ascunse cantități considerabile de aur, prăzi ale haiducilor care jefuiau casele bogaţilor din Banat în secolul trecut.

Legenda aurului s-a perpetuat de-a lungul timpului … din vorbă în vorbă. Un bătrân a povestit experiența pe care-a avut-o cu un haiduc. După ce-a observat că traista țăranului este din Rudăria (pe vremea aceea încă se purta portul popular), l-a chemat la el și i-a spus, în mare taină următoarele: „Unde bate prima rază de soare la Rusalii, acolo este gura peşterii”.
Haiducul i-ar fi mai spus bătrânului că acolo este aur care i-ar ajunge României chiar și 40 de ani. 

Primarul comunei Eftimie Murgu (fostă Rudăria), declară că povestea aurului din masivul Svinecea Mare este doar o legendă, fiind şi alţii care, conduși de dorință și de mireama acestei povești, au mers pe munte cu aparate de depistat aurul fără sa găsească însă nici urmă de comoară. Pe de altă parte,  istoria îi recunoaşte pe haiducii din Banat, ca niște ”hoți la drumul mare”, e drept și nu neagă că ar fi totuși o probabilitate de a găsi aur.

Legendele continuă sa atragă zeci de oameni care, înflăcărați de lgendele locului încă speră într-o îmbogățire miraculoasă.

Legendele dacice

Legenda spune că dacii şi-au ascuns aurul pe unde au putut, din calea romanilor. Se spune că un bărbat din Ludeşti a observat într-o noapte în grădina sa un foc albăstrui de vreo jumătate de metru.

A săpat şi a găsit acolo o oală plină cu galbeni. Soţia sa l-a sfătuit să lase aurul în pământ, pentru că se temea de blesteme. L-a convins, iar bărbatul a îngropat aurul la loc, dar la scurt timp nevasta sa l-a găsit paralizat, fără să mai poată scoate vreun sunet.

Între popoarele antice, primii care au fost atraşi ca un magnet de aurul dacilor nu au fost romanii, aşa cum se crede în mod obişnuit, ci primele triburi de greci, care, în migraţia lor spre teritoriul de astăzi al Greciei, au trecut prin Munţii Apuseni, unde au jefuit zăcămintele de aur local, din care şi-au făurit monede.

Unele studii istorico-lingvistice au sugerat chiar că termenul vechi grecesc pentru aur – khrūsos – ar veni de la numele Crişurilor, râurile noastre care străbat ţinuturile aurifere. Alte cercetări susţin că primele monede de aur greceşti conţineau acelaşi tip de aur cu cel extras şi astăzi din Apuseni.

Puţini români ştiu că oraşe pe care astăzi le admiră cu un sentiment de frustrare şi invidie, oraşe precum Budapesta, Viena, Roma, Istambul, Sankt Petersburg şi Moscova, au fost construite, în măsură mai mică sau mai mare, şi cu aur extras din zăcămintele noastre.

După exploatarea zăcămintelor de către romani, a urmat o perioadă de pauză de circa 1.000 de ani, după care regii maghiari, urmaţi de imperialii austrieci de origine habsburgică, au reluat jefuirea aurului din Apuseni şi Maramureş. Conform unor documente istorice, într-un interval de doar 64 de ani, austriecii au scos din Transilvania o cantitate de 10 tone de aur.

Legenda din Munții Orăștiei: Sapta Nebuna

Ziaristul Vladimir Brilinsky a cules o mulţime de legende despre aurul din zona Munţilor Orăştiei.

Conform Jurnalul.ro, bătrânii i-au povestit jurnalistului şi întâmplările prin care a trecut o femeie pe care sătenii au numit-o Sapta nebuna.

Aceasta mergea cu vacile la păscut prin hârtoapele din Valea Rea. Într-o zi, femeia a găsit o uşă mare, de piatră, care dădea într-o văgăună. A intrat, iar acolo a găsit un tezaur impresionant.

Doi câini mari, de aur, străjuiau o încăpere. Uşa s-a închis în urma femeii, dar strălucirea aurului făcea ca încăperea să fie luminată. Sapta s-a aşezat pe un jilţ mare, din aur. A adormit.

Când s-a trezit, lângă ea era un animal nedesluşit care bea apă dintr-o scurgere din bolta încăperii. Nu s-a speriat, a băut şi ea, iar uşa s-a deschis. A ieşit la lumină şi a fugit într-un suflet spre casă. Nimeni nu o mai recunoştea, oamenii o priveau uimiţi.

Povestea întâmplarea tuturor celor care aveau răbdarea s-o asculte. Apoi, legenda spune că nişte oameni s-au gândit că tot ce spune nu este chiar rodul unei minţi nebune şi au acceptat să o însoţească până la locul respectiv. Uşa parcă intrase în pământ, degeaba au tot căutat-o.

Au lovit-o pe Sapta cu pietre şi au alungat-o. Ani în şir apoi, cei care băteau Munţii Orăştiei au întâlnit-o pe Sapta, care avea privirea rătăcită, bolborosind ceva despre o uşă pe care n-o găsea.

La sfârşitul secolului al XX-lea, o scrisoare anonimă anunţa că nişte studenţi au făcut o descoperire senzaţională, dând peste o peşteră plină cu aur. Descrierea peşterii şi a obiectelor semăna perfect cu ceea ce povestise Sapta, dar nimeni nu a luat în seamă spusele lor.

Blestemul comorii din Terpezița

La Terpeziţa, în Dolj, oamenii povesteau că turcii ar fi îngropat o comoară în groapa în care aruncaseră trupurile flăcăilor din sat, surprinşi de atacatori pe când se aflau la horă şi măcelăriţi. Totul s-ar fi petrecut în timpul unei invazii otomane din secolul al XIV-lea şi se spune că odată pe an, noaptea, în locul unde este îngropată comoara, apare o lumină puternică, iar monedele de aur dansează hora, aşa cum făceau victimele turcilor în ziua atacului.

După ce i-ar fi ucis pe tinerii din sat, îngropându-i alături de cuferele cu galbeni, turcii au pierit ei înşişi în bătăliile care au urmat, astfel că nimeni n-a mai ştiut locul în care se află comoara. Şi această comoară este blestemată, iar cei care cunosc legenda cred că acela care găseşte aurul moare.

O altă legendă spune că un bărbat din Ludeşti a observat într-o noapte în grădina sa un foc albăstrui de vreo jumătate de metru.

A săpat şi a găsit acolo o oală plină cu galbeni. Soţia sa l-a sfătuit să lase aurul în pământ, pentru că se temea de blesteme. L-a convins, iar bărbatul a îngropat aurul la loc, dar la scurt timp nevasta sa l-a găsit paralizat, fără să mai poată scoate vreun sunet.

Multe sunt comorile dar și vorbele. Legendele despre aurul munţilor îşi au rădăcini îndepărtate, în vremurile dacice. Orice hunedorean ştie să spună de blestemul lăsat de însuşi Decebal, care, după ce a îngropat comoara Daciei, şi-a blestemat semenii să fie pedepsiţi de Zalmoxis dacă vor dezvălui cuiva „de sânge străin” locul unde este ascunsă bogăţia, iar eventualii profanatori au fost blestemaţi să nu se poată bucura nici măcar o zi din viaţă de nici o singură monedă furată.

Banul e ochiul dracului. În urmă cu zece ani, poliţia hunedoreană estima la aproximativ 4.000 numărul căutătorilor anuali de aur din regiune şi la aproximativ 700 numărul detectoarelor performante de metale folosite. De atunci, e drept, numărulacestora s-a mai redus. Dar febra nu s-a potolit, legendele și blestemele aurului românesc atrăgând anual sute, daca nu, chiar mii de vizitatori.