Ziarul Emigrantul. Portal de știri și informații pentru românii emigrați Publicație a Editurii Diaspora – Țifești, România
de Nicoleta Olaru _________
Badantele sunt femei triste și tăcute, nu surâd aproape niciodată, nu vorbesc cu voce tare pe stradă, merg cu capul aplecat și cu spatele îndoit, ca și cum s-ar simți invizibile. Sunt o prezență discretă și mută, sunt îngerii păzitori de care se sprijină bătrânii neputincioși. Uneori, îi vezi cum se agață cu disperare de brațul lor, în mersul greoi și împiedicat prin viață. Pentru unii, badanta e o prezență, pentru alții, doar o umbră.
O tânără româncă împinge un cărucior pentru invalizi cu o bătrână atât de slabă și de măruntă încât se pierde în cărucior. Badanta vorbește mult la telefon, în romană, are o voce caldă și blândă, iar bătrâna are un surâs încremenit pe chipul uscat. Vocea tinerei îi alungă singurătățile, chiar dacă sunt sigură că nu înțelege nimic. Sunt rujate amândouă, roșu aprins, sunt îmbrăcate frumos și îngrijit. E momentul în care ies în lume și fiecare e fericită în felul ei. Tânăra badantă este de câțiva ani buni prin aceeasi zonă. După o vreme, bătrâna din cărucior e alta, dar concetățeana noastră continuă să împingă un cărucior, într-un fel de carusel cinic al vieții, fără cale de întoarcere.
Badantele sunt indispensabile dar, în mod paradoxal, adesea indeziderabile. Multe trăiesc umilințe greu de imaginat, care le macină de parcă nu ar fi de ajuns lipsa dureroasă a celor dragi, care le mistuie și le condamnă la dor incurabil. Joia după-amiază și duminica le întâlnești în parcurile din oraș. Sunt orele lor libere, sau mai exact, de libertate. Se așază pe bănci, în grupuri etnice: româncele, ucrainencele, polonezele, moldovencele. Se întâlnesc și plâng în limba lor, râd în limba lor, înjură în limba lor. Sunt singurele momente în care le poți vedea răzând și plângând deodată. Stau ore în șir și povestesc, se regenerează, își dau forță una alteia, simt că există pentru cineva. O poveste, o îmbrățișare, un ciao spus cu nodul în gât și fiecare se întoarce la viața ei întreruptă.
Cunosc românce care atunci când ies după-masa cu prietenele, românce și ele, evită parcurile badantelor, iar dacă trec totuși pe acolo, evită să vorbească românește pentru că nu vor să fie confundate cu ele. Sunt nedrepte și arogante, dar nu își dau seama. Sunt superficiale și nu înțeleg că nu e deloc meritul lor dacă destinul a fost generos cu ele și zgârcit cu bandantele chinuite. Se enervează atunci când cineva, aflând că suntromânce, le întrebă dacă nu cumva vor să lucreze ca badante sau, dacă nu știu pe cineva interesat să îngrijească un bătrân. În aeroport evită, mai ales pe cele care vorbesc mult și fără rost despre bătrânii umiliți, la rândul lor sau de vreo badantă ajunsă la capătul răbdării. Le judecă atunci când le aud, le judecă și atunci când povestesc despre vreo bătrână care pune lacăt pe frigider, ca nu cumva să fure ceva de mâncare românca, și se gândesc că nu le ține nimic legate de un loc sau o bătrână, că ele au cale de întoarcere. Apoi le auzi vorbind despre copii sau nepoți de ținut la școală, de case de construit, întreținere de plătit… sunt femeile de sacrificiu ale României de azi, sute de mii de Victorii Lipan, anonime și invizibile pentru mulți, mai ales pentru copiii lăsați acasă.
