Ziarul Emigrantul. Portal de știri și informații pentru românii emigrați Publicație a Editurii Diaspora – Țifești, România
Ați citit vreodată romanul „Bâlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray?
Autorul este drăguț și explică tilul cărții sale în cuvinte clare, precise. „…îl rog pe bunul cititor să țină minte că această poveste se intitulează „Bâlciul deșertăciunilor” și că acest bâlci este un loc plin de îngâmfare, viclenie, prostie, lucruri mărunte, falsitate și prefăcătorie.”
Nu putea exista definiție mai potrivită dată acestui cuvânt, bâlci, care să fie tot la fel de atotcuprinzătoare momentelor de campanie electorală pe care le trăim zilele acestea. Și vreau să vorbesc nu de cea din România, pe care o vedem în presa audio sau video, pe rețelele de socializare. Ci de cea din Italia, din acea mică Românie unde, cu cățel și purcel, cu moravuri și calități, românii au plecat de mai bine de douăzeci de ani.
Un milion și o sută cincizeci de mii de conaționali rezidenți pe care, la alegerile de orice fel, politicienii din România nu-i ignoră. Căpșunarii”, „stranierii”, „muratorii” și „badantele” devin deodată „cei mai iubiți dintre pământeni”. Politicienii dâmbovițeni se transferă cu tot calabalâcul în Peninsulă pentru a face pe românii fugiți din cauza lăcomiei lor incomensurabile să-i privească cu alți ochi, să le arate că de fapt ei nu sunt cum au crezut și cum se spune în presă și că ceea ce promit acum va fi respectat… bla-bla, bla-bla-bla…
Ce e mai grav, mai trist și mai deprimant, este că aceste partide, mai toate, și-au „numit”, uneori pe șestache, alteori cu surle și trâmbițe, reprezentanți în diaspora. Au creat și filiale ale partidelor, deși este INTERZISĂ practicarea politicii unei țări pe teritoriul alteia, cel puțin în Italia. Nu au ținut cont de nimic, așa cum o fac de 26 de ani, și și-au găsit lachei care să-i urmeze și aici. Că românul e român oriunde s-ar duce și în marea masă se găsesc pupători, lingăi și suflete slabe care acceptă ca pe o mare onoare o hârtie semnată de senatorul sau deputatul cutare, cu care să se lăude că, vezi-Doamne, el e „consilierul” sau „numitul” în teritoriu al politicianului. Am cunoscut pe câțiva dintre deținătorii de „numiri la purtător” care umblau cu ele la piept și le scoteau să se laude ori de câte ori aveau ocazia, cu importanța și grandomania celui deja ajuns, uns de prea-măritul senator în acea funcție de mare responsabilitate: consilier personal. O bătaie de joc la care mulți stau din dornța de a se afișa pe toate rețelele de socializare, de a se poza în pompa magna la Parlament, cu domnul deputat sau domnul senator, cu domnul ministru sau ex președinte, de a-și sclifosi fața pe banii lui, mereu numai cu același scop: să fie băgat în seamă.
Da, băgatul în seamă, imaginea, lustrul sunt cheia succesului acestor leaderi de carton pe care partidele politice i-au ales în Italia pentru a le face politica. Iar acum pentru a fi aleși reprezentanții noștri în Parlament.
Dorin Coman, veșnicul candidat la orice și oricând, care mai acum doi ani striga sus și tare „Jos Băsescu!” în fața Ambasadei de la Roma, acum e candidat pe lista PMP, afișându-se cât se poate de zâmbitor și drăgăstos în noua formațiune care l-a primit cu brațele deschise, cu toate că o înjujurase de mama focului, pentru că „așa spunea politica partidului în care se afla” pe atunci (PNL). Dar nu contează, așa e în politică, și dacă îți curg mucii pe mâneca PNL, te ștergi cu ea la nas, și pe gură dacă te-ai murdărit și, cu buzele abia curățate, pupi mâna PMP-ului. Asta „pentru imagine”, așa cum ne-a spus, și pentru că ar vrea să devină și el director al Academiei Române din Roma sau secretar de stat.
Adică, un secretar de stat sau director al emblematicii instituții românești de la Roma ar trebui să fie cel care scrie cam așa, deși are DOUĂ FACULTĂȚI: „Cand sti cine te voteaza sti la cine sa ii zici multumesc ! Fii mai atenta la exprimare e foarte grea limba romana sa sti caci si mie imi vine greu cu doua facultati si cu examen de limba romana la facultate! Stiu ca e greu si te inteleg !”
Vă dați seama pe mâna cui va trebui să mergem, pe mâna cui merge țara asta chemată România? Săraca țară!
Iar el nu este singurul. Nuuu. Cei care nu au avut și nu au nimic de făcut prin Italia, fac filiale de partid. Nu au sedii, (pentru că prin lege nu ar avea cum) dar „militează”, se dau în stambă, se ceartă pe facebook de mama focului leaderii, debitând cu inepții din cele mai haluciante, departe de problematicile celor ajunși în Peninsulă.
Florin Tătaru, un alt „militant” timp de câțiva ani buni în rândurile PSD. Acum, când partidul de care era legat trup și suflet l-a tratat cu sictir și nu l-a așezat pe nici o trambulină care să-l ducă pe vreun loc eligibil, și-a luat jucăriile și a plecat la Partidul România Unită. Adică ăștia-s mai proști și nu știu că era psd-ist până mai ieri, sau sunt în lipsă de oameni prin Italia? E fericit Florin că poate merge în televiziune și poate spune că, acolo „unde avem noi bacinul cel mai mare de comunități, în Italia, Spania” există foarte mulți români care nu sunt „registrați”. Mai mult, continuă Florin Tătaru, spunând despre cei prezenți în platou, cei doi deputați, că „dânșii vorbește foarte frumos” și s-au „prelindat” prin Parlament, continuând cu elucubrații fără sens, fără noimă. Adică, să-mi fie cu iertare, dar acest om ar trebui să scrie legile, într-o astfel de limbă românească, care să-mi ghideze și să-mi reglementeze existența în România sau Italia?
Dacă unii dintre ei, deși cheltuiseră fonduri din propriile buzunare sau din cele ale partidului, au fost ignorați total, (ALDE și-a lăsat „speranța” cu ochi-n soare, pe treptele tribunalului la București așteptând să fie chemat să-și depună canidatura măcar pe un loc eligibil dar și pe unul neeligibil), alții continuă să se dea de ceasul morții în speranța că vor putea ajunge, cu forțe proprii sau cu sprijinul partidelor lor, măcar la o fărmâ de cașcaval. Deputatul Aurelian Mihai, mazilit de PNL pentru prea mult zel depus în mandatul său și lipsa de „colegialitate” cu ceilalți, a trecut cu tot carabalâcul la ALDE pe un post eligibil. Și acesta-i un caz fericit. Aurelian Mihai chiar a muncit.
Un „bâlci al deșertăciunilor, cum spunea Thackeray, o bălăceală balcanică tipică nouă în care cei care au de suferit vor fi tot cei care au suferit iar oportuniștii, agramații și fanfaronii vor deveni noii legiuitori sau reprezentanți ai celor care încă mai aplaudă și merg la vot să le dea încredere.
Un bâlci cu multă hărmălaie și cu puțină atenție din partea celor care vor merge la vot pentru că, în aglomerație și gălăgie se dispersează cel mai bine problemele, atenția, și se cucerește, prin înșelăciune, cel mai bine încrederea. Cea a votanților.
PS. Nu am nimic personal cu niciunul din cei amintiți mai sus, dar nici nu pot suporta ca un agramat să-mi fie conducător. E ca și cum un șoferul unui autobuz plin cu oameni ar conduce moțăind sau nevăzând, iar oamenii l-ar aplauda pentru bravura sa, plătind și bilet.
