Bătrânul sicilian şi Întoarcerea

 

 

 

Liliana NECHITA ____

 

L-am cunoscut cu ceva ani în urmă, la Perugia.

Era un bătrânel inteligent şi creativ, scria poezii de drag de cuvânt şi inventa jocuri enigmistice. Avea multe pasiuni şi o viaţă plină în spatele anilor săi.

Eu, româncă emigrantă de suficient timp încât să-mi fie dor în permanenţă de ţara mea, visam Întoarcerea, aceea finală şi definitivă, alături de dragii mei.

Făceam planuri, socoteam banii pe care nu-i aveam, scriam cât anume trebuia să pun deoparte pentru ca să-mi reuşească totul.

El urmărea zbaterea mea cu un aer trist.

Era din Sicilia, zonă săracă din sudul Italiei şi, ca mulţi alţi sicilieni, lucrase în nord, la Milano, toată viaţa lui. Alături de soţie şi copii se dezrădăcinase pentru o viaţă mai sigură, nu mai bună.

Deseori îmi spunea:

“Greşeşti, nu trebuie să te gândeşti la întoarcere!”

Eu, bineînţeles, nu-l luam în seamă, habar n-avea el ce furtuni de melancolie erau în inima mea. Ce ştia el despre mine şi despre dor?

“ Ştiu prin ce treci, toată viaţa am dorit să mă-ntorc acasă, în Sicilia. Acolo lumea-i altfel, îmi lipseau florile de portocal şi vânzătorii ambulanţi de peşte proaspăt, aerul îmi lipsea şi pământul sec de sub picioare.”

Eu nici nu-l ascultam. El continua:

“ La pensie ne-am întors, bucuroşi nevoie mari. Şi n-a fost bine deloc. Credeam că prietenii vor ieşi cu mine, că de-abia aşteaptă şi ei să mă întorc: am descoperit că nu aveau nici cinci minute libere şi că legăturile nu mai puteau fi reluate. Am crezut că neamurile ne vor fi aproape, dar viaţa o luase pe alte căi pentru fiecare dintre noi, eram reci şi indiferenţi unii faţă de alţii.”

Eu continuam să aud, dar să nu ascult.

“ Şi nici Sicilia parcă nu mai îmi plăcea. Era un alt ritm, mai lent decât cel cu care eram obişnuit, mă deranja murdăria pe străzi, nepăsarea unora. Când trăieşti într-o metropolă… intri în ritmul ei şi viaţa de dinainte ţi se pare de neconceput”

Apoi adăuga:

“ Ţara ta ţi-a dat un şut în fund, aici ai fost primită cu braţele deschise şi ai toate căile deschise!”

Eu bombăneam:

“ Nu chiar toate! Nu am nimic aici şi nu vreau să am!”

Îmi spunea:

“ Între timp, voi aţi devenit prietenii noştri şi, dacă plecaţi, veţi lăsa aici un gol. N-ar fi nimic dacă v-ar fi mai bine! Dar nu va fi aşa. N-o să mai puteţi fi fericiţi în ţara voastră pentru că, între timp, aţi devenit alte persoane, mai exigente, cu mintea mai deschisă. Am trecut prin asta, întoarcerea în Sicilia a fost un faliment personal.”

Aşa-mi spunea şi eu bombăneam, încercând să nu-l ascult.

Mă gândesc des la vorbele lui.

Nu mai ştiu unde e locul nostru pe lume, nu mai ştiu cine are dreptate.

Probabil că adevărul e la mijloc, am vrea să stăm într-o Românie altfel, mai curată, mai îngrijită, să ne simţim protejaţi de stat şi de societate, să nu mai fim nevoiţi să suportăm nesimţirea şi bădărăniile care ies în cale la tot pasul.

Nu e mult, nu-i aşa?

foto: Nicola D’Alessio