Ziarul Emigrantul. Portal de știri și informații pentru românii emigrați Publicație a Editurii Diaspora – Țifești, România
Biserica își întoarce fața de la noi? V-ați fi așteptat la asta acum 25 de ani? Iată trădarea, oameni buni! aș zice eu. Voi, care trăiți departe de noi, cum o vedeți? NU simțiți pumnalul înfipt în spate?
Andrei Colțea _______
„Apără-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă feresc singur.” Cruntă zicală. Și, din păcate, nenorocit de adevărată. Mai ales în ziua de astăzi. Personal, cred că toate crimele din lumea asta sunt roze de primăvară în comparație cu trădarea. Nu există nimic mai odios decât să înșeli încrederea unui om, să-i înfingi cuțitul pe la spate, în vreme ce el moare iubindu-te.
Neamul ăsta românesc a traversat multe secole de provocări, care mai de care mai dure. Să nu fim infatuați, toate popoarele Europei au cunoscut războiul, ura, crima în masă, cotropirea, năvălirile, schimonosirea ființei lor naționale până la pervertire și toate au supraviețuit. Au supraviețuit mai mult sau mai puțin schimbate, mai mult sau mai puțin civilizate, mai mult sau mai puțin întregi. Dar parcă românii sunt aici înfipți în pământ.
la români este pământul
Nici un popor din lumea asta nu are atâta atașament față de pământul din care provine, din care mănâncă și în care se va întoarce într-o zi, ca poporul român. La francezi este onoarea, la englezi este demnitatea, la ruși este viața, la nemți este lucrul făcut perfect, iar la români este pământul.
Îl muncește sau nu, românul vrea pământ și are pământ. S-ar părea că, înfipt în sol, românul este de neclintit. Ce l-a ajutat să rămână aici și să nu râvnească niciodată la pământul altora? Credința în Dumnezeu.
Românul a știut că una din porunci este să nu râvnești la bunul altuia, să nu furi. Și în jurul acestor porunci, românul și-a construit și casa și familia și statul. Biserica l-a sprijinit dintr-o parte, sabia din cealaltă parte. Doar așa s-a simțit în siguranță românul. La alte popoare, credința a îndemnat la invazie, la cotropire. Pe noi credința ne-a unit și ne-a îndemnat să nu facem rău. De aceea, sute de ani nu ne-au zdruncinat credința nici turcii, nici tătarii, nici alte neamuri.
Zecile de ani de ateism n-au fost, de fapt de ateism. Comuniștii nu ne-au desființat biserica. Poate au dărâmat biserici, construcția a căzut, dar, comunitatea nu s-a împrăștiat. Ne naștem din părinți creștini, ortodocși, catolici, ne botezăm în biserică, ne cununăm în biserică sau pe ascuns, dar cu preot, ne înmormântăm morții cu preot. Ceaușescu însuși și-a înmormantat părinții cu cinci preoți și le-a pus cruce la cap. Nu mă îndoiesc că le-a făcut și parastase, orice denumire ar fi avut acestea. De ce? Fie și pentru că nu a vrut să riște. În străfundul ființei lui ,declarată atee, exista frica lui Dumnezeu. Nu mă îndoiesc de asta nici un moment. Toți am avut un comunist în familie. A lipsit vreunul dintre noi atunci când a avut loc un eveniment? Nu, nu a lipsit, mai mult, a intrat cu noi în biserică, ne-a nășit, ne-a petrecut la groapă rudele. Să nu fim ipocriți, preotul nu a lipsit niciodată din mijlocul nostru. Pentru că era și el om, uneori ne-a nemulțumit, uneori a fost nedrept, uneori ne-a dezvăluit ce a aflat la spovedanie.
Când s-a facut lumină și biserica a apărut în viața cetății în toată splendoarea ei, toți am fost bucuroși că, în sfârșit, AVEM VOIE! Au fost voci care au acuzat că unii și alții au fost demolatori, că au fost turnători, că au îngăduit demolări, că au colaborat. S-au stins repede, după ce și-au dat seama că relele făcute nu au clintit credința poporului. Și toată lumea a fost uimită să vadă un popor flămând, hămesit, lipsit de cele de trebuință, poate zdruncinat în tradițiile lui, uneori prea abrutizat, prea lipsit de bunul simț tradițional, poate aplecat cam mult spre manelizare, DAR CREDINCIOS. Credincios nu pentru că doar credința îi mai rămăsese, ar fi o judecată prea simplistă, ci pentru că amprenta a două mii de ani de dreaptă credință nu putea fi stearsă de o mână de nemernici care au făcut ce au vrut cu țara asta vreme de patru decenii. Pentru că învățătorii de mare anvergură ai neamului au vorbit și au scris cuvinte de învățătură săpate adânc în conștiința românilor, iar astea nu se șterg așa ușor. Pentru că Biserica a fost instanță suprema la care se raporta totul, de la conducerea familiei la conducerea statului, pentru că la biserică a fugit românul când a dat de greu, așa cum copilul fuge în brațele mamei, iar mai târziu, adult fiind, se refugiază în amintirea mamei.
lumea se calcă să ia agheazmă, înjurând de mama focului
Astăzi suntem derutați. După o vreme de relativ calm social, după o vreme de oarecare confort material, de deschidere la informație, au venit aceste nenorocite vremuri, pe care le numim CRIZĂ. Criză materială, criză morală. Criza materială ne vine, știm desigur asta, din hoție. Criza morală vine din amputarea unuia din cei doi piloni pe care se sprijină românul: biserica. Biserica, nu credința.
Am mai scris odata că, înainte de 1989, toată lumea spunea ce ar face dacă n-ar fi regimul opresiv. Am crezut și eu că, dacă va cădea comunismul, biserica va fi prezentă printre noi mai ceva ca înainte. S-a întâmplat așa? Nici vorbă. Încet, încet, preoții cu har s-au stins, exagerăm în venerarea unora ca sfinți pentru că nu avem azi modele care sa le semene și cărora să le cerem sfatul.
Lumea se agață de o icoană plângătoare, sau se închină la mormântul unui preot stăfidit în mormânt. Lumea se calcă în picioare să ia agheazmă, dar înjurând de mama focului, lumea pupă moaște uitând de Dumnezeu, lumea merge la Paști să ia lumină „sa le aducă noroc”, și numai menopauza ne mai cumințește și ne aduce la biserică oarecum din obligatie, mustrând pe toată lumea și crezând că vom deveni un fel de Maria Magdalena. Bineînteles, crucile făcute din tramvai în fața unei biserici fiind cu atât mai largi cu cât păcatele recunoscute sunt mai multe. Și însoțite, se întelege, de mișcări peste cap ale globilor oculari, atât de divinizați pe vremuri.
Lumea ghicește în cărți întinzându-le deasupra Cărții deschise, lumea crede în strigoi, lumea a început să transforme credința în superstiție. „Regine”și „Prințese” care fac farmece folosind cruci și tămâie, invocând Duhul Sfânt în globul de cristal, sau suflând în formă de cruce deasupra ceștii de cafea, toate astea sunt odioase.
NU pot să nu mă întreb: ce se întâmplă? Păi ce să se întâmple, e la fel ca în familie: mama nu mai are timp de noi, și ne educăm unii pe alții, așa cum știm și cum putem. Mama-biserică e prea ocupată cu serviciul sau cu afacerile și nu mai stă cu noi, copiii ei credincioși. Mama ne dă Catedrala Mântuirii, mama face multe biserici prin curțile spitalelor unde se moare din lipsa medicamentelor, unde colcăie gândacii și tot ea spune, ca o mama de beizadea televiziunilor Antenelor: „Eu îi dau tot ce vrea, eu îi dau bani, eu mă lupt să nu-i lipsească nimic, și el nu mă ascultă, face rele, de ce oare?”Noi suntem avizi de bine, mama nu are timp să ni-l facă. Mama pleacă în lume după treabă.
Preotul nu mai stă de vorbă cu noi, nu mai are timp, e ocupat cu nunți, botezuri, parastase individuale, sfințiri cam de orice, bineînteles pe bani. Patriarhul nu mai e preot, e manager. Cică biserica nu se poate susține altfel, că de unde bani pentru acțiuni filantropice. Nu văd nici o mustrare la adresa conducătorilor politici, nu văd că îi ceartă pentru relele pe care le fac.
DNA acuză, arestează, biserica tace. O fi de acord cu ei? O fi bine ce au făcut, preafericite? Taci complice? Papa de la Roma nu tace. Și e simpatic, e iubit, la el vin mii de credincioși nechemați, să-l asculte și să-l urmeze. El e sincer.
Sinodul BOR nu mai e. Popii fac afaceri. Cică pentru noi, să aibă bani să ne ajute în scop caritabil. Mai utilă ar fi o săpuneală zdravănă în plenul Parlamentului, părinte, decât o masă caldă pentru douazeci de bătrâni. Mai util ar fi să te amesteci cu preceptele morale în legile pe care ăștia le fac . Mai utilă ar fi repararea tâmplăriei de la spitalul unde lucrez folosind lemnul din pădurile retrocedate bisericii. NU credeti?
Dar despre ce vorbesc eu aici?! Uitam că, în aceste vremuri în care primul ministru s-a năpustit asupra celor mai neînsemnați contribuabili ca să pedepsească ieșirea masivă la urne contra lui astă iarnă, că tot nu mai are ce pierde, lovind în lateral, cu copita, ca un erbivor nărăvaș care vărsa laptele.
În aceste vremuri nenorocite, zic, Biserica Sfântului Sinod vrea să nu plătească taxe. Simți pericolul, Prea Fericite? Simțiți adierea de înghet din inimile noastre, Prea Sfințiților? Simțiți cum poporul începe să prefere o credință în izolare și nu în comuniune? E bine așa?
Simțiți, oameni buni, cum Biserica își întoarce fața de la noi? V-ați fi așteptat la asta acum 25 de ani?
„Iată trădarea, stimabile!” îi zicea Farfuridi lui Zaharia Trahanache. Iată trădarea, oameni buni! aș zice eu. Voi, care trăiți departe de noi, cum o vedeți? NU-i așa că e grotescă? NU-i așa că vă produce greață?
NU simțiți pumnalul înfipt în spate?
