Bulgaria – Jurnal de vacanță

    

 

 

Cornelia Cocoș ___________

 

       S-a schimbat modul de a prepara o vacanța itineranta. Înainte preparam pentru fiecare zi parcursul, deviațiile, cum se ajungea în fiecare oraș la hotel, care era punctul de frontiera, etc. Era totul decis de acasă. Se cumpara ghidul si se răsfoia si ras-răsfoia ca sa nu cumva sa ne scape vreun obiectiv turistic. Internet a răscolit, modificat viața noastră de zi cu zi si in acest sens, mai ales acum cand roamingul a devenit gratis in țările din comunitatea europeană.

       Singurul lucru de care trebuie sa avem grija este sa nu se termine bateria smartphone-ului! Vrem sa mâncam, sa ne oprim, sa facem benzina, ne uitam in palma pentru ca smartphone-ul a devenit un corp unic cu corpul nostru de aceea auzi multe istorioare cum ca i-phone-ul a căzut in wc, fiind in mod peren cu noi.
Am intrat in Bulgaria pe la Ruse traversând cunoscutul Pod al Prieteniei Romano-bulgare. Acum 30 ani nu era chemat podul peste Dunăre sau Podul Giurgiu-Ruse ci numai Podul Prieteniei. Cand eram mica, eram convinsă ca si acest pod fusese făcut de Ceaușescu. Se crease o legătura in subconștientul meu de copil care, pionier fiind, fusese dus cu școala la Otopeni, la inaugurare, cum ca si aceasta conexiune cu străinătatea era “opera marelui conducator”. Aici nu avut nici un merit însă pentru ca proiectantul este un arhitect bulgar V. Andreev, podul fiind construit in mai putin de 3 ani, inaugurat in 1954, cu ajutor rusesc.

      Frontiera cu Bulgaria este mai mult de 80% naturală formată de Dunăre dar exista numai 2 poduri, cel de la Ruse si mai nou cel de la Vidin. Unul este pe direcția nord-sud fata de București si celălalt mai aproape de Sofia astfel încât parca se formează un dreptunghi unde la extremitățile unei diagonale sunt cel 2 capitale.
Am fost norocoși, nu era coada spre Bulgaria ci numai spre România. Am ales sa nu ne oprim sa vizitam Ruse care este numita si “mica Vienă”. Am preferat sa ajungem la răcoarea munților in apropriere de Ivanovo unde se găsesc bisericile rupestre, la 18 km sud.

     În general ultimii kilometri pentru a ajunge la un obiectiv turistic in Bulgaria vor fi dea lungul a unor străzi înguste. Am fost întodeauna norocoși ca nu am întâlnit autobuzul local sau autocare cu turisti, care viziteaza Ivanovo chiar si cu autocare de 50 persoane.

      In parcare sunt 2 artizani: unul vinde icoane si altul cioplește. Cel care ciopleste foarte amabil, chiar daca nu vorbea decat cateva cuvinte in germana, ne arată pe o hârtiuță ca este mai bine sa o luam pe o cărare prin pădure si sa coboram la sfârșit scările, deci practic sa facem parcursul in sens orar.

      Ne găsim in parcul Rusenski Lom care cuprinde răul si o zona extinsă de munți de creta unde călugării care au sosit aici pe la 1320 împreuna cu Patriarha Ioachim au ocupat grotele naturale si au excavat altele. La un moment dat erau chiar 40 de manastiri si biserici. Dealungul cărării panoramice se pot vedea pereții de stâncă unde pe ici pe colo se vad grote. Acestea au fost locuite chiar de sihaștri pana in secolul XVII. Dupa cărarea panoramică se ajunge la primele grote si la cea care a făcut ca in 1979 acest loc sa fie înscris in listele Patrimoniu UNESCO. Se plătește 6 leva. In mintea noastră zbarnaie drăcușorul „ai ajuns pana aici si acum nu poți plăti!” Schimbul valutar va fi o problema in toată Bulgaria. Noroc ca doamna de la intrare ne permite sa plătim in euro si am răsuflat ușurați. Frescele sunt intr-adevăr minunate, intr-o stare de conservare foarte buna. Sunt două încăperi la niveluri diferite dintre care una are un mic balcon panoramic creat cu sine de tren. Pe aici era intrare originala, iar intrarea de acum fiind vechiul altar. Doamna este foarte amabila si ne spune in engleza numele diferitelor imagini, arătându-ne si imaginile binefăcătorilor,împărații celui de-al doilea regat bulgar.

      Coborâm de data aceasta scările metalice, cam 3-4 etaje pentru a ne întoarce la parcare. In afara de biserica rupestră nu se plătește nimic altceva. În parcare este un mic chioșc cu băuturi.

      Totul mi se pare părăsit si neîngrijit si totuși pe aici trec sute de turiști in fiecare an, acest loc fiind aproape în toate programele agențiilor turistice din Bulgaria.
Ne îndreptam către Veliko Tarnovo, destinația finala a primei zile pe teritoriul Bulgariei.  

     

Este foarte cald si de abia aștept sa ajung in hotel.

      Hotelul nostru este in partea veche si daca strada principala nu ar fi fost închisă pentru lucrări s-ar fi ajuns foarte ușor. Rezervând prin booking primisem un aviz cum ca strada este închisă dar pe alte străduțe înguste, in panta am reușit sa ajungem. Cerem informații pentru a schimba valuta dar practic ar fi trebuit sa ne ducem la un ATM spre centru si sa ne intoarcem ca sa putem intra in cetate. Am făcut bine sa nu pierdem timpul pentru ca aveam sa descoperim mai târziu ca era închis din cauza lucrărilor. Dar, norocul prostului, poate pentru ca anunțaseră furtuna, la ora 17:00 casa de bilete era închisă si la intrarea pe podul in piatra, nu era nici un control. Este o zi călduroasă si aleile care duc pe vârful colinei unde se găsește o biserica.

       Veliko Tarnovo, care înseamnă Tarnovo cea Mare se găsește pe 3 coline din piatra formate de ansele râului Iantra. Practic se vizitează Colina Zarevez cu resturile Curții domnești unde la adăpostul unor fortificații au locuit împărații celui de-al doilea regat bulgar împreuna cu boierii si patriarha ortodox, intre 1185 si 1393, adică intre declararea independentei de bizantini si inainte de căderea sub ocuparea otomană. La Veliko Tarnovo a fost semnată in 1879 dupa eliberare, prima Constituție, una dintre cele mai democratice din Europa. Tot aici este declarată unirea in 1885 unirea Regatului Bulgar cu Rumelia de est iar in 1908 este declarată independența statului bulgar.

      Începem sa urcam încercând sa ne ascundem la umbra zidurilor numai ca nu prea reușim. Atunci îi dam bătaie sa urcăm cat mai repede spre un grup de copaci si rămânem fără rasuflare si cu o sete… Din nou suntem norocoși pentru ca exact la sfârșitul scărilor găsim un distribuitor de băuturi. Ca sa nu ne ducem pana in centru in hotel am cerut un ceai si plătind in euro, ne-au dat restul in leva. Asa ca aveam cu ce sa cumpărăm apa. Continuam urcușul si cum nu găsisem nicăieri scris din ce epoca era enorma biserica si avem surpriza sa găsim o biserica noua cu o pictura gri-negru înspăimântătoare, parca era Guernica in alb-negru. Ne-am odihnit in spatele bisericii împreuna cu multi alti turiști si cu pisicuțele.

       In fiecare sâmbăta seara, ca la Termele Caracala din Roma, se organizează spectacole lirice. In seara aceasta este AIDA. Trebuie sa ne grăbim, din spatele bisericii se vad nori uriași negri care parca fuseseră puși intr-un enorm mixer si amestecați cu câțiva norișori albi.

       Hotelul nostru este cochet, curat, răcoros dar nu are restaurant decat pentru dimineața. Asa ca dupa răpăiala pe care i-a tras-o, unica in două saptamâni de vacanță, am ieșit in căutarea unui restaurant local. Partea mai veche a orășelului, care nu este chiar mic considerând ca are circa 100.000 locuitori este strânsă intre niște străduțe pietruite care urca. Din cauza mașinilor care parchează unde se poate, care încearcă sa intre peste tot, macadamul este denivelat, spart. Un grup de elevi francezi încearcă sa-si tragă valize-troley printre gropi, pietre sparte in plus in urcuș.

       Mâncam intr-un local situat intr-o grădina. Am vrut sa gust „mititeii”bulgari si pentru prima data am avut explicația de ce au un gust diferit. Credeam inițial ca era carnea de miel, dar nu, este din cauza chimionului. Este vorba de semințele negre, pentru ca exista si chimen, care are o culoare mai deschisă.

        A doua zi de vacanța in Bulgaria o dedicam împrejurimilor Veliko, îndreptându-ne spre Arbanasi care se găsește la numai 5 km. Am fi vrut sa mergem pe jos dar ni se spune ca strada nu este pentru pietoni. Aveau dreptate pentru ca pe urma vedem ca nu este nici măcar pentru biciclete. 

       Arbanassi este un sat tip muzeul satului, numai ca nu se poate intra pentru ca majoritatea caselor îngrijite sunt hoteluri, pensiuni sau restaurante.
În XVIII satul era la apogeul dezvoltării sale pentru artizanat si comerț numai ca la sfârșitul aceluiași secol decade din cauza atacurilor turcești, a holerei si a ciumei.
Se pare ca sunt 144 de case din acea perioada si 5 biserici. Ne-am plimbat cam vreo ora pe străduțe. Cele principale sunt largi, duc la hoteluri. Cred ca numărul de hoteluri de aici este mai mare decat cel din Veliko. Nu întotdeauna semnul de “strada înfundată” înseamnă ca odata nu era pentru căruțe. Asa ca am intrat pe o astfel de strada care ajungea la o poienița si pe urma la i cărare. In prima si ultima parte si vedeau resturile pietruiri făcută cine știe de cand. In centrul satului am gasit 2 biserici deschise. Curtea îngrijită, cu flori. Clădirea este joasa si lunga iar la interior întunecoasă. Sunt fresce la interior cat si la exterior. 

       În vale este manastirea SF. Nicolae. Este in secolul XVIII cu un portal la intrare ( pentru a parca fiecare găsește un loc de-alungul străzii ). O alee pietruita acoperită de o bolta cu tărtăcuțe enorme duce la intrarea laterala a bisericii unde înăuntru are loc un botez. Copilașul are cateva luni daca nu chiar un an, are pampersul pe el si cu ochi mari se uita in jur curios, poate ca se întreaba “de ce de data asta îmi uda numai picioarele si capul si nu îmi fac baita cu toți acești spectatori”. Fiecare are o lumânare cu “guler” in mana iar femeile au toate capul acoperit.

       Înainte de a ne întoarce la Veliko încercam sa găsim strada spre o alta biserica, a Transfigurării lui Isus.
       Se găsește la 7 km nord de Veliko, la sfârșitul unei strade înguste care urca cu cateva serpentine. A fost construit in timpul celui de-al doilea Regat bulgar ( sec. XII -XIV) distrus de mai multe ori de către turci, aspectul de astăzi fiind cel din 1825, cu fresce din 1849-1851. Scenele cele mai importante sunt Roata vieții si Judecată de apoi. Absida este spre vale si biserica parca pare ieșită din munte daca nu ar fi acolo, intre munte si biserica, turnul clopotniței. De afara pare totul îngrijit, activ dar este numai de fațada pentru ca edificiul de la intrare parca sta sa se prăbușească. Pe partea cealaltă de biserica erau alte locuințe cu un etaj, din lemn, cu pridvor, dar si acelea nu mai sunt folosite si deci îngrijite. Așezarea, chiliile si biserica, au o curte interioară pietruita deschisă spre vale de unde se vede o priveliște de carte poștala. Pe partea cealaltă de la vale este o alta Mânăstire, SF. treime, pe care decidem sa nu vizitam pentru ca informații citite pe google zic ca călugărițele deschid la cine vor si cand vor si te lăsa sa intri numai dac esti acoperit de la gât pana la călcâie si nu poți face decat 2-3 fotografii. 

       Ne ducem in schimb la Mănăstirea Petru si Paul lângă Lyaskovets, la 6km de Veliko Tarnovo. Nu se știe exact cand a fost construită dar face parte din grupul de 14 manastiri construite in timpul celui del doilea imperiu bulgar. De mai multe ori distrusă, de aici au plecat marile revolte, împotriva bizantinilor si a otomanilor. A fost si este Mânăstire, dar si loc de refugiu, adăpost pentu bolnavi mintal, școala bisericeasca, universitate. Aici au fost călugări bulgari dar si greci, acum fiind

       

      Mânăstire de călugărițe. Biserica este mica, înăuntru este slujba si interiorul este întunecos. Povestea mănăstirii am citit-o dupa ce am vizitat-o. Daca as fi citit-o înainte as fi crezut ca voi găsi o Mânăstire ca… cea din Rila. Daca nu s-ar auzi muzica bisericeasca as crede ca este curtea unei case, cu flori, stânjeni cu roșii mari si aproape gata de cules. Curtea este îngrijită, cu flori colorate si pergole cu ciorchini care peste o luna vor fi dulci, acum… pfff…cam acri. Nu vedem pe nimeni, nimeni nu ne întreaba nimic, facem cateva fotografii si plecam. Noroc cu Google maps si cu faptul ca reușesc sa citesc alfabetul chirilic pentru ca nu este nici o indicație aici in limba latina.

       Dupa amiaza încercăm totuși sa facem putină mișcare, o plimbare pe jos si coboram de la cetate spre rău pentru a înconjura Colina cetății pe jos, in sens orar. Asa descoperim o alta mănăstire importantă pentru istoria bulgara: Mănastirea celor 40 Martiri. Grădina este verde si plină de flori dar este închisă. Se vede ca de putin timp au fost făcute lucrări de restaurare, pare totul făcut ieri. Continuam de-alungul unei străzi pietruite, cam chinuita si îngusta pentru a ajunge la mica piața care parca ar fi intrarea intr-un parc, o imensa parcare, goală. Acolo unde ar trebui sa fie bileteria este întinsa la soare o pisica. In Bulgaria am văzut putini câini dar pisici de toate culorile, peste tot. Era de fapt intrarea megalomane a micii biserici Sfinții Petru si Pavel. Acum este muzeu si se plătește intrarea numai in leva. Toată ziua nu am gasit un ATM sau un punct de schimb asa ca nu putem intra pentru ca nu accepta plata in euro. Ne dam toți seama de afara ca frescele sunt pe ici pe colo si nu acoperă in mod integral pereții.

      Continuând ajungem la un mic parc de miniaturi pe malul râului Iantra. Aici putem plăti cu cartea de credit. Dar fiind totul soare, renunțam pentru ca sa mai avem forte sa ne intoarcem. Ne depășește de cateva ori un trenuleț pe cauciucuri. De-alungul străzii care

      Manastirea se găsește intr-un parc si inainte de intrare, se parcurge o alee printre pajiști. 

 Cornelia Cocoș