Ziarul Emigrantul. Portal de știri și informații pentru românii emigrați Publicație a Editurii Diaspora – Țifești, România
𝙼𝚞𝚕𝚝. 𝙾 𝚟𝚒𝚊ță.
𝙻𝚊 𝚏𝚎𝚕 𝚌𝚊 𝚝𝚒𝚗𝚎, 𝚎𝚞 𝚍𝚎 𝚖𝚒𝚌ă 𝚒𝚖𝚒 𝚍𝚘𝚛𝚎𝚊𝚖 𝚜ă 𝚏𝚒𝚞 „𝚖𝚊𝚛𝚎”. 𝙳𝚊𝚛 𝚌𝚎 𝚣𝚒𝚌 𝚎𝚞? 𝙲𝚊̂𝚗𝚍 𝚗𝚞 𝚖𝚒-𝚊𝚖 𝚍𝚘𝚛𝚒𝚝 𝚜ă 𝚏𝚒𝚞 𝚖𝚊𝚛𝚎? 𝙳𝚘𝚊𝚛 𝚌ă, 𝚒̂𝚗𝚝𝚛-𝚊𝚍𝚎𝚟ă𝚛, 𝚒𝚗 𝚊𝚕𝚝 𝚌𝚘𝚗𝚝𝚎𝚡𝚝.
𝙰𝚝𝚞𝚗𝚌𝚒 – 𝚌𝚊̂𝚗𝚍 𝚎𝚛𝚊𝚖 𝚖𝚒𝚌ă – 𝚊𝚍𝚘𝚛𝚊𝚖 𝚒̂𝚗ă𝚕ț𝚒𝚖𝚎𝚊 𝚊𝚍𝚞𝚕ț𝚒𝚕𝚘𝚛, 𝚒𝚒 𝚏ă𝚌𝚎𝚊 𝚌𝚞𝚖𝚟𝚊 𝚖𝚊𝚒 𝚒𝚖𝚙𝚘𝚛𝚝𝚊𝚗ț𝚒. Ș𝚒 𝚝𝚘𝚗𝚞𝚕 𝚟𝚘𝚌𝚒𝚒, 𝚖𝚊𝚝𝚞𝚛 ș𝚒 𝚐𝚛𝚊𝚟, 𝚒̂𝚖𝚒 𝚍ă𝚍𝚎𝚊 𝚒𝚖𝚙𝚛𝚎𝚜𝚒𝚊 𝚌ă 𝚊𝚞 𝚍𝚎𝚜𝚌𝚘𝚙𝚎𝚛𝚒𝚝 𝚌𝚎𝚟𝚊 𝚕𝚊 𝚌𝚊𝚛𝚎 𝚎𝚞 𝚗𝚞 𝚊𝚟𝚎𝚊𝚖 𝚌𝚘𝚍𝚞𝚕 𝚙𝚒𝚗. 𝙴𝚛𝚊𝚖 𝚒̂𝚗𝚌𝚘𝚗𝚓𝚞𝚛𝚊𝚝ă 𝚍𝚎 𝚒̂𝚗𝚝𝚛𝚎𝚋ă𝚛𝚒 𝚙𝚎 𝚌𝚊𝚛𝚎 𝚗𝚞 𝚒̂𝚗𝚍𝚛ă𝚣𝚗𝚎𝚊𝚖 𝚜ă 𝚕𝚎 𝚙𝚛𝚘𝚗𝚞𝚗ț. 𝙸̂𝚗𝚜ă, 𝚍𝚊, 𝚊𝚍𝚞𝚕ț𝚒𝚒 𝚒𝚖𝚒 𝚙𝚊𝚛𝚎𝚊𝚞 𝚘 𝚜𝚙𝚎𝚌𝚒𝚎 𝚜𝚞𝚙𝚎𝚛𝚒𝚘𝚊𝚛ă 𝚌𝚊𝚛𝚎 𝚜𝚎 𝚌𝚘𝚗𝚎𝚌𝚝𝚊 𝚗𝚞𝚖𝚊𝚒 𝚕𝚊 𝚌𝚑𝚎𝚜𝚝𝚒𝚒 𝚒𝚗𝚝𝚎𝚛𝚎𝚜𝚊𝚗𝚝𝚎 ș𝚒 𝚗𝚎𝚊𝚙ă𝚛𝚊𝚝 ț𝚒𝚗𝚞𝚝𝚎 𝚒𝚗 𝚝𝚊𝚒𝚗ă 𝚏𝚊ță 𝚍𝚎 𝚌𝚘𝚙𝚒𝚒.
𝙻𝚊 𝚏𝚎𝚖𝚎𝚒 𝚊𝚍𝚖𝚒𝚛𝚊𝚖 𝚙𝚊𝚗𝚝𝚘𝚏𝚒𝚒 𝚌𝚞 𝚝𝚘𝚌 ș𝚒 𝚍𝚊𝚗𝚜𝚞𝚕 𝚟ă𝚕𝚞𝚛𝚒𝚝 𝚊𝚕 𝚏𝚞𝚜𝚝𝚎𝚕𝚘𝚛 𝚒̂𝚗 𝚝𝚒𝚖𝚙𝚞𝚕 𝚖𝚎𝚛𝚜𝚞𝚕𝚞𝚒. 𝙰𝚟𝚎𝚊𝚞 𝚌𝚎𝚟𝚊 𝚌𝚎 𝚒𝚖𝚒 𝚍𝚘𝚛𝚎𝚊𝚖 ș𝚒 𝚎𝚞: 𝚜𝚒𝚐𝚞𝚛𝚊𝚗ță. 𝙼ă 𝚏𝚊𝚜𝚌𝚒𝚗𝚊𝚞. 𝙲𝚊𝚖 99.9% 𝚍𝚒𝚗 𝚝𝚒𝚖𝚙 𝚜𝚝ă𝚝𝚎𝚊𝚖 𝚕𝚊 𝚙𝚊̂𝚗𝚍ă ș𝚒 𝚕𝚎 ț𝚒𝚗𝚎𝚊𝚖 „𝚜𝚞𝚋 𝚘𝚋𝚜𝚎𝚛𝚟𝚊ț𝚒𝚎” 𝚌𝚊̂𝚗𝚍 𝚜𝚎 𝚞𝚖𝚙𝚕𝚎𝚊 𝚌𝚊𝚜𝚊 𝚍𝚎 𝚖𝚞𝚜𝚊𝚏𝚒𝚛𝚒. 𝙰𝚗𝚊𝚕𝚒𝚣𝚊𝚖 𝚝𝚘𝚝. 𝙸̂𝚗𝚟ăț𝚊𝚖 „𝚌𝚞𝚖 𝚜ă 𝚏𝚒𝚞 𝚖𝚊𝚛𝚎”. 𝙳𝚞𝚙𝚊 𝚌𝚎 𝚊𝚍𝚞𝚕ț𝚒𝚒 𝚜𝚊𝚟𝚞𝚛𝚊𝚞 𝚌𝚎 𝚊𝚟𝚎𝚊𝚞 𝚙𝚛𝚒𝚗 𝚙𝚊𝚑𝚊𝚛𝚎 𝚟𝚎𝚗𝚎𝚊 𝚙𝚊𝚛𝚝𝚎𝚊 𝚖𝚎𝚊 𝚙𝚛𝚎𝚏𝚎𝚛𝚊𝚝ă: 𝚐𝚕𝚞𝚖𝚎𝚕𝚎 ș𝚒 𝚋𝚊𝚗𝚌𝚞𝚛𝚒𝚕𝚎 𝚍𝚎𝚘𝚌𝚑𝚎𝚊𝚝𝚎. 𝙴𝚛𝚊𝚞 𝚝𝚘ț𝚒 𝚍𝚎𝚐𝚊𝚓𝚊ț𝚒 ș𝚒 𝚏𝚘𝚊𝚛𝚝𝚎 𝚜𝚒𝚐𝚞𝚛𝚒 𝚌ă 𝚙𝚕𝚘𝚣𝚒𝚒 𝚍𝚘𝚛𝚖. 𝙱ă𝚛𝚋𝚊ț𝚒𝚒 𝚝𝚒𝚗𝚍𝚎𝚊𝚞 𝚜ă 𝚏𝚒𝚎 „𝚜𝚌𝚛𝚘𝚏𝚒” ș𝚒 𝚜ă 𝚘𝚋ț𝚒𝚗ă, 𝚖ă𝚌𝚊𝚛 𝚌𝚞 𝚟𝚊̂𝚛𝚏𝚞𝚕 𝚞𝚗𝚞𝚒 𝚍𝚎𝚐𝚎𝚝, 𝚘 𝚋𝚞𝚌ăț𝚒𝚌ă 𝚍𝚒𝚗 𝚏𝚎𝚖𝚎𝚒𝚊 𝚊𝚕𝚝𝚞𝚒𝚊. 𝙳𝚊𝚌ă 𝚖𝚊̂𝚛𝚊̂𝚒𝚊 𝚜𝚌𝚛𝚘𝚏𝚞𝚕 𝚙𝚘𝚜𝚎𝚜𝚘𝚛 𝚜𝚎 𝚙𝚞𝚗𝚎𝚊 𝚝𝚘𝚝𝚞𝚕 𝚙𝚎 𝚋𝚊𝚣𝚊 𝚊𝚕𝚌𝚘𝚘𝚕𝚞𝚕𝚞𝚒 𝚜𝚊𝚞 𝚊 𝚐𝚎𝚜𝚝𝚞𝚕𝚞𝚒 𝚗𝚎𝚟𝚒𝚗𝚘𝚟𝚊𝚝. 𝙵𝚎𝚖𝚎𝚒𝚕𝚎, 𝚌𝚞 𝚞𝚗 𝚊𝚎𝚛 𝚍𝚒𝚜𝚙𝚘𝚗𝚒𝚋𝚒𝚕 ș𝚒 𝚙𝚛𝚒𝚟𝚒𝚛𝚒 𝚒𝚗𝚍𝚎𝚌𝚎𝚗𝚝𝚎 𝚛𝚊̂𝚍𝚎𝚊𝚞 𝚎𝚏𝚎𝚛𝚟𝚎𝚜𝚌𝚎𝚗𝚝 𝚕𝚊 𝚐𝚕𝚞𝚖𝚎 ș𝚒 𝚒̂ș𝚒 𝚜𝚞𝚛𝚙𝚛𝚒𝚗𝚍𝚎𝚊𝚞 𝚙𝚞𝚋𝚕𝚒𝚌𝚞𝚕 𝚜𝚙𝚞𝚗𝚊̂𝚗𝚍 𝚋𝚊𝚗𝚌𝚞𝚛𝚒 „𝚌𝚞 𝚙𝚛𝚘𝚜𝚝𝚒𝚒”.
𝙲𝚊̂𝚗𝚍 𝚊𝚖 𝚊𝚓𝚞𝚗𝚜 „𝚖𝚊𝚛𝚎” 𝚗𝚞 𝚖ă 𝚖𝚞𝚕ț𝚞𝚖𝚎𝚊 𝚖𝚊𝚒 𝚗𝚒𝚖𝚒𝚌. 𝚅𝚒𝚜𝚊𝚖 𝚕𝚊 𝚊𝚕𝚝𝚌𝚎𝚟𝚊, 𝚕𝚊 𝚖𝚊𝚒 𝚖𝚞𝚕𝚝. 𝚃𝚘𝚌𝚞𝚛𝚒 𝚜𝚒 𝚏𝚞𝚜𝚝𝚎 𝚊𝚟𝚎𝚊𝚖. 𝙰 𝚏𝚒 𝚊𝚍𝚞𝚕𝚝 𝚗𝚞 𝚖𝚊𝚒 𝚏𝚊𝚜𝚌𝚒𝚗𝚊. 𝚁𝚊̂𝚍𝚎𝚊𝚖 ș𝚒 𝚍𝚘𝚛𝚖𝚎𝚊𝚖 𝚝𝚘𝚝 𝚖𝚊𝚒 𝚙𝚞ț𝚒𝚗 ș𝚒 𝚖ă 𝚏𝚛ă𝚖𝚊̂𝚗𝚝𝚊𝚖 𝚌𝚞𝚖 𝚜ă 𝚍𝚎𝚜𝚌𝚘𝚙ă𝚛 𝚒𝚗𝚌𝚘𝚝𝚛𝚘 𝚎 𝚌𝚊𝚕𝚎𝚊 𝚋𝚊𝚗𝚒𝚕𝚘𝚛, 𝚌𝚛𝚎𝚣𝚊̂𝚗𝚍 𝚌𝚞 𝚝ă𝚛𝚒𝚎 𝚌ă 𝚊𝚜𝚝𝚊 𝚖ă 𝚟𝚊 𝚖𝚞𝚕ț𝚞𝚖𝚒. 𝙲𝚎𝚒 𝚍𝚒𝚗 𝚓𝚞𝚛 𝚜𝚎 𝚒̂𝚗𝚍𝚎𝚙ă𝚛𝚝𝚊𝚞, 𝚜𝚎 𝚛𝚎𝚝𝚛ă𝚐𝚎𝚊𝚞 ș𝚒 𝚎𝚒 𝚜𝚙𝚛𝚎 𝚊𝚌𝚑𝚒𝚣𝚒𝚝𝚒𝚒. 𝙿𝚊𝚛𝚌ă 𝚎𝚛𝚊 𝚘𝚋𝚕𝚒𝚐𝚊𝚝𝚘𝚛𝚒𝚞 𝚌𝚞𝚖𝚟𝚊 𝚜𝚊 𝚏𝚊𝚌𝚒 𝚖𝚞𝚕ț𝚒 𝚋𝚊𝚗𝚒, 𝚜ă 𝚊𝚒 𝚖𝚞𝚕𝚝𝚎 𝚌𝚊𝚖𝚎𝚛𝚎 𝚜𝚊𝚞 𝚌𝚊𝚜𝚎 ș𝚒 𝚖ă𝚌𝚊𝚛 𝚘 𝚖𝚊ș𝚒𝚗ă 𝚌𝚞 𝚖𝚊𝚑𝚘𝚗 𝚜𝚒 𝚋𝚒𝚡𝚎𝚗𝚘𝚗.𝙽𝚞 𝚌𝚘𝚗𝚝𝚊 𝚌𝚒𝚗𝚎 „𝚎ș𝚝𝚒” 𝚌𝚒 𝚌𝚒𝚗𝚎 „𝚊𝚒”. 𝙳𝚎𝚜𝚒𝚐𝚞𝚛, 𝚊𝚖 𝚏𝚊𝚌𝚞𝚝 𝚋𝚊𝚗𝚒 𝚍𝚊𝚛 𝚗𝚞 𝚊𝚞 𝚙𝚛𝚒𝚗𝚜 𝚌𝚞𝚒𝚋. 𝙵𝚎𝚕𝚞𝚕 𝚖𝚎𝚞 𝚍𝚎 𝚊 𝚏𝚒 𝚗𝚞 𝚌𝚘𝚒𝚗𝚌𝚒𝚍𝚎𝚊 𝚌𝚞 𝚕𝚎𝚐𝚒𝚕𝚎 𝚝𝚞𝚛𝚖𝚎𝚒.𝙰𝚖 𝚒𝚗𝚟𝚎𝚜𝚝𝚒𝚝 𝚒̂𝚗 𝚟𝚒𝚜𝚎𝚕𝚎 𝚌𝚎𝚕𝚘𝚛 𝚒𝚞𝚋𝚒ț𝚒 ș𝚒 𝚒𝚗 𝚍𝚘𝚛𝚒𝚗ț𝚎𝚕𝚎 𝚌𝚎𝚕𝚘𝚛 𝚌𝚊𝚛𝚎 𝚙𝚛𝚎𝚝𝚒𝚗𝚍𝚎𝚊𝚞 𝚌ă 𝚖ă 𝚒𝚞𝚋𝚎𝚜𝚌.
𝙰𝚋𝚒𝚊 𝚊𝚌𝚞𝚖 𝚌𝚊̂ț𝚒𝚟𝚊 𝚊𝚗𝚒 𝚊𝚖 𝚛𝚎𝚊𝚕𝚒𝚣𝚊𝚝 𝚌ă 𝚗𝚞 𝚊𝚟𝚎𝚊𝚖 𝚗𝚒𝚌𝚒𝚘 𝚗𝚎𝚟𝚘𝚒𝚎 𝚜ă 𝚏𝚒𝚞 „𝚖𝚊𝚛𝚎”, 𝚎𝚞 𝚖ă 𝚗ă𝚜𝚌𝚞𝚜𝚎𝚖 𝚍𝚎𝚓𝚊 𝚖𝚊𝚛𝚎. 𝙳𝚊𝚛 𝚗𝚞 𝚊𝚟𝚞𝚜𝚎𝚜𝚎𝚖 𝚌𝚑𝚎𝚜𝚝𝚒𝚊 𝚊𝚒𝚊 𝚌𝚊𝚛𝚎 𝚒̂𝚖𝚒 𝚜𝚝𝚊̂𝚛𝚗𝚎𝚊 𝚊𝚝𝚊̂𝚝𝚊 𝚒𝚗𝚟𝚒𝚍𝚒𝚎: 𝚜𝚒𝚐𝚞𝚛𝚊𝚗ț𝚊. 𝚃𝚘𝚝𝚞ș𝚒, 𝚜𝚝𝚛ă𝚕𝚞𝚌𝚎𝚜𝚌. 𝙽𝚞 𝚙𝚎 𝚝𝚘𝚝 𝚌𝚎𝚛𝚞𝚕 𝚍𝚊𝚛 𝚌𝚞 𝚜𝚒𝚐𝚞𝚛𝚊𝚗ță 𝚒̂𝚗 𝚘𝚌𝚑𝚒𝚒 𝚌𝚎𝚕𝚘𝚛 𝚖𝚊𝚒 𝚏𝚛𝚞𝚖𝚘ș𝚒 𝚘𝚊𝚖𝚎𝚗𝚒 𝚍𝚎 𝚙𝚎 𝚙𝚕𝚊𝚗𝚎𝚝ă.
𝚅𝚒𝚊ț𝚊 𝚖𝚒-𝚊 𝚊𝚛𝚊𝚝𝚊𝚝 𝚌ă 𝚏𝚎𝚛𝚒𝚌𝚒𝚛𝚎𝚊 𝚗𝚞 𝚎 𝚘 𝚘𝚋ț𝚒𝚗𝚎𝚛𝚎, 𝚗𝚒𝚌𝚒 𝚘 𝚝𝚛𝚊𝚗𝚣𝚊𝚌ț𝚒𝚎. 𝙵𝚎𝚛𝚒𝚌𝚒𝚛𝚎𝚊 𝚎 𝚝𝚒𝚖𝚙.
𝚅ă𝚍 𝚒𝚗 𝚓𝚞𝚛 𝚘𝚊𝚖𝚎𝚗𝚒 „𝚒̂𝚖𝚙𝚕𝚒𝚗𝚒ț𝚒”: 𝚌𝚞 𝚌𝚊𝚜ă 𝚖𝚊𝚛𝚎 𝚍𝚊𝚛 𝚝𝚊̂𝚗𝚓𝚒𝚗𝚍 𝚍𝚞𝚙ă 𝚞𝚗 𝚠𝚎𝚎𝚔𝚎𝚗𝚍 𝚌𝚞 𝚌𝚘𝚛𝚝𝚞𝚕, 𝚌𝚞 𝚌𝚘𝚙𝚒𝚒 𝚒̂𝚗𝚜𝚌𝚛𝚒ș𝚒 𝚕𝚊 𝚝𝚘𝚊𝚝𝚎 𝚘𝚕𝚒𝚖𝚙𝚒𝚊𝚍𝚎𝚕𝚎 𝚍𝚊𝚛 𝚌𝚘𝚛𝚒𝚓𝚎𝚗ț𝚒 𝚕𝚊 𝚎𝚖𝚙𝚊𝚝𝚒𝚎, 𝚖𝚞𝚕ț𝚞𝚖𝚎𝚜𝚌 ș𝚒 𝚝𝚎 𝚛𝚘𝚐, 𝚌𝚞 𝚏𝚎𝚖𝚎𝚒/𝚋ă𝚛𝚋𝚊ț𝚒 𝚌𝚞 𝚟𝚎𝚗𝚒𝚝𝚞𝚛𝚒 𝚍𝚎𝚕𝚘𝚌 𝚗𝚎𝚐𝚕𝚒𝚓𝚊𝚋𝚒𝚕𝚎 𝚍𝚊𝚛 𝚌𝚊𝚛𝚎 𝚜𝚎 𝚖𝚎𝚗ț𝚒𝚗 𝚙𝚎 𝚕𝚒𝚗𝚒𝚊 𝚍𝚎 𝚙𝚕𝚞𝚝𝚒𝚛𝚎 𝚌𝚞 𝚞𝚗𝚊 𝚜𝚊𝚞 𝚍𝚘𝚞ă 𝚊𝚟𝚎𝚗𝚝𝚞𝚛𝚒 𝚙𝚎 𝚊𝚗, 𝚌𝚞 𝚏𝚞𝚗𝚌ț𝚒𝚒 𝚍𝚊𝚛 𝚏ă𝚛ă 𝚟𝚊𝚕𝚘𝚛𝚒, 𝚎𝚝𝚌. 𝙳𝚎𝚌𝚒, 𝚗𝚞. 𝙽𝚞 𝚟𝚛𝚎𝚊𝚞 𝚜ă 𝚏𝚒𝚞 𝚘 𝚏𝚎𝚖𝚎𝚒𝚎 „𝚒̂𝚖𝚙𝚕𝚒𝚗𝚒𝚝ă”, 𝚎𝚞 𝚟𝚛𝚎𝚊𝚞 𝚜ă 𝚛ă𝚖𝚊̂𝚗 𝚊𝚜𝚊 𝚌𝚞𝚖 𝚜𝚞𝚗𝚝: 𝚘 𝚏𝚎𝚖𝚎𝚒𝚎 𝚌𝚊𝚛𝚎 𝚊𝚛𝚎 𝚝𝚒𝚖𝚙… 𝚍𝚎 𝚟𝚒𝚊ță.
𝙸̂𝚗𝚌ă 𝚒𝚖𝚒 𝚍𝚘𝚛𝚎𝚜𝚌 𝚜ă 𝚏𝚒𝚞 𝚖𝚊𝚛𝚎 𝚍𝚊𝚛 „𝚖𝚊𝚛𝚎” 𝚜ă 𝚏𝚒𝚎 𝚏𝚒𝚡 𝚖ă𝚛𝚒𝚖𝚎𝚊 𝚊𝚒𝚊 𝚌𝚊𝚛𝚎 𝚒̂𝚗𝚌𝚊𝚙𝚎 𝚒𝚗 𝚒𝚗𝚒𝚖𝚒 𝚙𝚎𝚗𝚝𝚛𝚞 𝚝𝚘𝚝𝚍𝚎𝚊𝚞𝚗𝚊.
