Când gesturile mici fac oamenii mari!

Atenție, Furci!

Evenimentul care ne-a îndreptat pașii atât de departe a fost lansarea unei cărți despre viața îngrjitoarelor românce din Italia scrisă de avocatul italian Giancarlo Germani. Aceasta avea loc la San Salvo, așa că ne-am abătut și pe la Furci.
Ca să ajungi la Furci de la Roma e cale lungă. Deși, teoretic, se află în regiunea Abruzzo, practic mica localitate colinară e la capătul lumii, spre sud, aproape de Marea Adriatică.
Drumul șerpuiește pe dealuri care parcă nu se mai termină, spre cer, pline de vegetație, culturi înverzite, flori și miresme de iasomie și soc. O altă parte a frumoasei Italii, departe de Roma, „caput mundi”. Ajungem într-un final, după ce ne pierdem și după ce găsim și un indicator: „Atenție Furci” (!).
Pe strada în pantă, în așteptare, un bărbat și o femeie, bine făcuți, ne întâmpină cu brațele întinse. De parcă ne-am cunoaște de când lumea, Ionel și Rodica Șinca ne invită în casă și ne așază la masă. Nu suntem puțini dar ei s-au pregătit așa cum numai românii adevărați știu să o facă, ardelenii și minerii în mod special.

 

când am ajuns aici nici nu știam cum arată euro

Așa începe povestea lui Ionel care continuă plină de farmec și de întâmplări care mai de care mai deiferite aici, într-un sat îndepărtat, rupt de lume, și unde ai impresia că nu se întâmplă nimic.
Povestea lor? Povestea emigranților români. Fiecare istorioară pe care o auzim e mai plină de farmec, de tragic sau de pitoresc. Iar Ionel, capul familiei care a ajuns mai întâi la Furci, la 3000 de kilometri de casă, are istoria lui.
– Cum ai ajuns aici?
– Soarta!
Demult, prin 2001, un italian care gestiona o fabrică de cămăși în România a fost cel care-l va ajuta ajungă în Italia, la San Salvo. Va începe să muncească în agricultură dar visul său era să facă mai mult și mai bine, „să tot urce câte o scară”.
– Eu când am ajuns aici nici nu știam cum arată euro. Aveam 300.000 românești pe care i-am tirmis în țară pentru că n-aveam ce face cu ei. De locuit am stat într-o casă fără căldură, fără nimic, în luna februarie făceam duș cu apă rece… La un moment dat am auzit că în Furci este o firmă care are nevoie de un om la spart lemne. Am venit pentru cinci euro mai puțin pe zi, de două ori mai multă muncă, dar stăteam fără probleme.
Două săptămâni va mânca paste cu zahăr, ne povestește, moment în care, pe cât e de mare, lui Ionel îi dau lacrimile.

Am muncit și pe mult, și pe puțin

– Am venit aici și am găsit oameni extraordinari. O femeie de aici mi-a spus că mai mult de 50 € la lună nu-mi ia chirie, dar niciodată în Italia nu am plătit mai mult de 55 € pe lună. Intervine și Rodica, soția, care confirmă.
– Am muncit și pe mult, și pe puțin aici. Oamenii au început să mă ajute.
– Sunt mulți români în sat?
– Eee, numa cei ce i-oi adus io. Vo zece.
Încet-încet va lucra în construcții, apoi cu unul „mai delicvent ca Toto Riina” care s-a mirat de cum de a reușit să-i dea lui banii corect, când el îi trăsese pe toți în țeapă aici și împrejur… La un an după ce ajunge, vine și soția, Rodica. A doua zi după ce a intrat în Furci, în sat băteau clopotele. Murise o bătrînă, își amintesc râzând cei doi soți.
Cu timpul îl ia primarul (fost) sub aripa sa. Acesta se împrietenește cu el, îl cheamă la ziua sa sau unde era nevoie, îi dă un loc de muncă într-o fabrică unde lucrează și acum de mai bine de cinci ani…

Pe actualul primar, deși e sărbătoare, Ionel îl cheamă la primărie. E duminică dimineața și la 9 primarul vine punctual să stea de vorbă cu noi. Cuvintele sale sunt numai de laudă despre Ionel Șinca și despre puținii români existenți în localitate. Mai mult, la prezentarea cărții, la San Salvo, Ionel reușește să aducă pe ambii primari ai localității Furci: pe fostul, Angelo Argentieri, și pe actualul, Angelo Marchioni. Ambii uniți de un lucru foarte important: prietenia cu Ionel.
„Am reușit în seara asta să- aduc pe amândoi primarii. Cuțitele le lăsați acasă le-am spus” ne destăinuie cu mândrie gazda noastră.
– Te-ai simțit vreodată discrimitant aici, sau te-au acceptat imediat?
– Discriminat? Cum adică? În orice pădure mai sunt și uscături. Ceea ce eu am făcut aici mulți italieni nu au făcut. Poate din câteva părți există puțină invidie. Nu sunt urât, ci doar invidiat, de puțini. Pentru că eu fac uleiul meu, aduc români care mă ajută la măslini, la fabrica de ulei sunt ca la mine acasă… Eu dacă le spun că le duc o tonă de măsline, atunci ei știu că e așa.
De patru ani s-a creat aici Protecția Civilă iar eu sunt membru fondator. La prima întâlnire toți voiau să facă pentru că auziseră că sunt fonduri. Și-atunci i-am întrebat:
– Voi știți ce e ăla voluntarat? Luați vocabularul! Și încet-încet s-or mai rărit. Acum suntem 15 buni.
După cutremurul din Aquila grupurile mici din Protecția Civilă care au activitate primesc fonduri, cele care nu au …
Am pus mașina mea la dispoziție de multe ori. Și ei știu.
Pe 13 septembrie e mare sărbătoare unde are loc și o procesiune. Într-un an a avut loc un incendiu și am fost singurul care a intrat în foc să stingă. Am luptat cu flăcările până am terminat. Apoi a luat foc aici o pădure. A trims primarul pe WhatsApp mesaj…
– WhatsApp la Furci? îl întrerupe iute fratele Romulus care vine de la Capitală.
– Un lucru e cert, continuă Ionel. Avem aici mai mult semnal ca la Roma, în râsetele celor prezenți.
Am plecat cu tot cu soție și am stins singuri un deal întreg la lumina farurilor mașinii de poliție.

Primarul și cei dn poliție vor să-i recunoască meritele pentru stingerea incendiilor dar el refuză. Făcuse ceea ce făcuse pentru că așa simțise, nu pentru diplome. Iar lucrul acesta l-a făcut ori de câte ori este nevoie. Dacă zăpada era mare, lua lopata și făca pârtie bătrânilor, îi ajuta cu ce putea când avea nevoie. Vorbește românește, amestecă cu dialectul local plin de pitoresc și e plin de viață în tot ceea ce face. Rodica, soția sa, îl completează ici-colo iar copiii le dau târcoale, așa cum se întâmplă în familiile fericite și așezate.
Furci, o localitate care, „între morți și vii suntem cam o mie”, cum spuse cineva, a recunoscut acestor oameni meritele lor de buni cetățeni. Asfel, procesiunile și evenimentele religioase, sărbătorile satului au mereu în frunte purtător de drapel nu un localnic, ci pe Ionel Șinca. Pe „il romeno” care a știut să se integreze, să iubească și să fie iubit de comunitatea adoptivă din Furci. Iar noi, simpli oaspeți de două zile, am simțit-o din plin de la toți cu cei care am stat de vorbă.

       PS. În una din acele zile am fost pe urmele fratelui său, Romulus, care venise la început pe aceleași meleaguri, într-un sătuc chemat Fresagrandinaria. Aici am descoperit împreună un Muzeu al Emigranților italieni. Ce emoții, ce sentimente copleșitoare să vezi pe vârful unui munte, în acest sătuc cu doar câțiva locuitori, un loc destinat celor care, cu ani, zeci de ani în urmă, emigrau ca și noi pe alte tărâmuri pentru o viață mai bună!
Istoria nu stă niciodată. Ea se repetă, chiar dacă oamenii sunt alții… Ieri italienii, astăzi Ionel și Rodica…

Cristi Merchea