Când prostia trece granițele

Astăzi mi-am luat iară o palmă, apropó de realitatea România, ţara mea.
Un alt pacient român, venit aici la muncă, desigur, urmare a unei poveşti din alea pe care credeam că doar prin filme, scoate un dinte la dentist, răceşte, infecţie netratată, ajunge la creier.
I-au scos o jumătate din partea osoasă a capului.
L-am văzut prima oară acum vreo trei luni, nemişcat în pat.
Acum mănâncă, bea, fără ajutor, se poate transfera singur în scaunul cu rotile.
Fizioterapeuţii lucrează zilnic cu el tratamente, chestii.
Azi vine mama în vizită.
Înţeleg că vine periodic din ţară, la fiu.
Ne salutăm, bucuroasă să afle că sunt român şi eu, îi spun că sunt impresionat cu evoluţia pozitivă a pacientului meu, copilului ei.
Oftează şi-mi zice că dacă aş şti…
„am fost şi la Arsenie Boca, am fost şi la sfânta Parascheva la Iaşi, am dat pomelnice peste tot, şi uite că mi-a ajutat Dumnezeu, acum e mai bine”.
– Aşa este, doamnă, dar totuşi, or fi ajutat şi cei de aici, medicii, specialiştii.
– Da, da, sigur că da, au ajutat, dar aţi văzut câţi negri sunt aici? Şi câţi arăboi din ăştia cu barbă.

Ioan Catalin Frandes – medic UK