Casa părintească nu se vinde

… ne îngesuiam cu toții pe un pat mare de scânduri și saltea din paie, la lumina lămpii pe gaz, unde bunelul ne spunea povești și istorisiri din război

Casa parinteasca nu se vinde,
Nu se vinde tot ce este sfant…
Si parintii sus ne-or intreba
Ce mai face casa lor cea draga,
Cine are grija azi de ea.

(Grigore Vieru)

Din păcate, nu a fost așa. Casa bunicilor, așa micuță cum este, sub acoperișul căreia au crescut unsprezece copii, și unde în vacațele școlare ne adunam zeci de nepoți, dând vraiște în oalele cu chișleag sărăcindu-le de smântâna groasă de două degete, locul unde în zilele toride de vară mergeam cu toții, băieți și fete, la scăldat în apa Bahluiului ,,la Bolboană” și ne bălăceam atât de mult încât devenea tulbure și mâloasă s-a vândut. Ne întorceam aici,  pe înserat, plini de mâl din cap până-n picioare, iar bunicul ne aștepta la portiță cu o jorghie lungă de doi metri să ne poată altoi de la distanță.
Vrednic om, înalt de aproape doi metri dar invalid, fără o mână și cu o schijă în picior, ne ținea din scurt ,,ca să nu o luăm razna”, spunea el. Seara, după obișnuita baie în care bunica ne freca cu peria, ca să se ducă mâlul uscat pe noi și, după nelipsita masă de seară – mămăliguță cu chișleag – ne îngesuiam cu toții pe un pat mare de scânduri și saltea din paie, la lumina lămpii pe gaz, unde bunelul ne spunea povești și istorisiri din război, lucruri numai de el știute, fiind martor ocular al acelor evenimente, iar noi adormeam pe rând la licărul luminii și liniștea serii.
Diminețile erau răcoroase, ne trezeam cu toții la cântatul cocoșului cu pinteni mari, mândru și fălos că era singurul bărbat al mulțimii de găini din bătătură.
Bunica, o femeie simplă si cu frică de Dumnezeu, firavă și scundă, o adevărată ,,mamă eroină”, trebăluia cât e ziua de lungă. În bucătăria de vară, un bordei unde te aplecai ca să poți intra, fierbea de zori, pe plita incinsă cu strujani, eterna mămăligă la care ea invârtea cu un melesteu ca să nu facă boțuri iar noi așteptam în șir indian să ne primim porția de lapte cu mămăliguță și câte un ou moale.

Zilele nu semănau între ele, iar noi nu ne plictiseam niciodată chiar dacă nu axistau televizor sau calculatoare, pentru că făceam zilnic noi descoperiri și alte boroboațe.

Casa era un adevărat muzeu istoric, bucșită cu obiecte vechi de când hău și pârăul, cu podul plin de cărti vechi, icoane și obiecte cărora noi nu le știam rostul, dar eram bucuroși să le exploatăm și să le dăm o altă întrebuințare.
Oare ce s-o fi intâmplat cu ele atunci când casa a fost vândută?
Casa părintească nu se vinde… eu unde poposesc atunci când voi merge la mormântul bunicilor mei?

Ionel Sava