Cea mai bună pizza din Oxford? O face un român

      Oxford, piața Gloucester Green. Prin fața gheretei lui Mihai am trecut de multe ori fără să-mi dau seama de ceva anume. Nimic nu spune că pizzeria pe care o gestionează e a lui și că el e român. Dar asta nu-l oprește să facă din acest loc unul dintre cele mai căutate din Oxford.

      Ehee, te lauzi, ai zice, tu, cititorule, pentru că ți-a dat vreo pizza să scrii frumos. Dar chiar nu e așa.
      Într-o zi de iarnă, după ziua noastră națională, m-am oprit pe la Pizza Station  să mănânc o pizza. Și-așa am ascultat și povestea lui Mihai Mincu pe care v-o spun și vouă.

      De la Poșta Cîlnău, de unde e Mihai,  și până la Oxford, e cale lungă. Dar acum românii nu mai au probleme și pot veni cu avionul. Pentru asta nu mai au, în rest cei care pleacă din cauza problemelor pleacă.

Mi-a plăcut lemnul

      Mihai n-a visat niciodată să plece în Occident. A plecat pentru prima dată afară în Anglia. Și aici a rămas. De patru ani nu face altceva decât pizza. Și o face cu plăcere, cu pasiune…

       Timp de 12 ani de zile a lucrat în țară la aceeași firmă, specializându-se în tâmplărie din lemn și PVC. Iar unele semnele le mai are încă pe mâini. Muncă multă, voiaje în țară și în Moldova. „E prima dată când plec. Bine, am mai fost la Chișinău, dar acolo tot România e. Am montat termopane la o casă.”

      Era muncă dar lui asta îi plăcea. Până într-o zi când un prieten i-a spus că aici, la Oxford, e mult mai bine, că banii sunt net mai mulți iar munca mai puțină. Așa că Mihai a lăsat Buzăul și-a luat avionul spre Londra. Apoi Oxford.

      Prima sa muncă a fost pusul pavelelor cu un cumnat. Dar cum vremea a început să nu mai țină cu ei, a trebuit să renunțe. Așa că, într-o zi și-a luat inima-n dinți și-a plecat prin oraș în căutare de lucru. Și-a ajuns în Piața Gloucester Green.

să am răbdare, să am răbdare...

     – M-am mai uitat pe aici, m-am mai plimbat, am văzut pizzeria… Mi s-a făcut poftă de un suc și de-o pizza și zic, ia să cer eu una.

     Aici era un albanez care m-a simțit că-s român, m-a văzut că nu știu să vorbesc și m-a întrebat omul: nu vrei să lucrezi la mine? Uite: îți dau 6 lire pe oră, lucrezi 10 ore și-ți iei 60 de lire. Numai că stăteam foarte departe, la vreo două ore de autobuz și nu aveam unde să dorm.

      – Departe-departe, spune un alt român care doar ce a ajuns și a comandat și el o pizza. 

      – Și așa am început turele de la 18 până la 4 dimineața. Mai era un român aici, care m-a luat la el acasă câteva zile până mi-am găsit casă.

      Un an și jumătate Mihai a muncit cu mult sub prețul legal al unei ore de muncă în Anglia. Albanezul era corect dar atât de zgârcit că Mihai își plătea și bucata de pizza pe care o mânca la muncă sau sucul pe care-l bea. Și, încet încet, cu multă muncă și sacrificiu, Mihai a ajuns să fie co-proprietarul afacerii, deși începutul nu a fost cel la care se așteptase. Preluând facerea în perioada vacanței, când majoritatea studenților erau plecați, intrările nu acopereau mare lucru. Mihai nu a abandonat însă. A sperat iar rezultatele au început să apară.

       – Mi-am repetat mereu: să am răbdare, să am răbdare... La un moment dat, soția începuse să se îngrijoreze: „Mă, da nu aduci și tu un ban? ”

 

      – Și vinzi pizza? că nu prea am văzut lume multă de câte ori am trecut?

      – Păi noi mai mult noaptea lucrăm și sfârșiturile de săptămână. Aseară am vândut 170 de pizza. Prețul nu este foarte ridicat. Mai bine zis, sunt 3 dimensiuni, pentru fiecare buzunar și gust.

       Și scoate Mihai caietul și-mi arată vânzările pe o noapte de vineri, care nu se mai termină: 300 de pizza.

       – Pe cât este ghereta asta de mică, pe atât de mult muncește. 

      – Pasiunea pentru pizza?

      – În țară mai stăteam pe lângă mama, mai făceam câte o turtă, clătite… îmi plăcea să mă joc cu coca.

      Când am început aici mi-am zis: eee, e ușoară munca asta. Doar stau aici și tai bucăți, fac aluatul… Dar n-a fost chiar așa. La început nu se prindea coca aia de mine deloc. Iar albanezul mă privea numai cu coada ochiului, dar nu mă certa. El vedea că mă strofoc. Pe o parte-o făceam, dar dacă greșeam nu mai puteam s-o strâng. În schimb mă încuraja: „lasă că-i bine!”

       – Care-a fost primul impact când ai ajuns în Oxford? Ți-a plăcut, nu…?

       – Nuu, eram așaaa… Când am ajuns aici și când am văzut clădirile astea?… Eu m-așteptam ca Anglia să fie mai frumoasă, cu clădiri mai… Eu voiam să găsesc blocuri înalte, din sticlă… Când am văzut eu toate cărămizile astea, casele vechi ca și cum aș fi fost la țară… Și mă gândeam că înăuntru au și ei frumusețe ca-n România. Că nu se potrivește casa din România cu casele lor. Dar ei sunt cu simplul. Românii vor să aibă cât mai mult, cât mai lucios. Dacă vede că vecinul și-a schimbat poarta: aaa, vreau și eu, fac și eu…

       – Ai avut dificultăți la început?

       – Cu englezii, nu. Doar cu un român una mică. Aici, la pizzerie, în prima zi când am venit, nu aveam unde să dorm. Atunci colegul român mi-a zis că are el o cameră. Numai că el va pleca în Spania. „Îmi dai mie 300 de lire și stai în camera asta” mi-a zis. Eu m-am bucurat să găsesc așa repede chirie. Aceasta era pe un 29, iar pe 30 a plecat în Spania. Era vară, că i-am dat și adidașii mei, că nu mai avea el timp el să-și ia alții, și mi-i aduce peste săptămâna care avea să se întoarcă. Numai că pe 1 a lunii ce urma a venit proprietarul casei:

      – Hello!

      – Hello! Monei for rent.

      – Dar eu banii îi dădusem colegului care dispăruse în Spania.

      Așa că Mihai a mai luat o dată bani de chirie de la patronul albanez, ca să se facă 600 chiria. Acum zâmbește, dar la momentul respectiv nu prea a fost bucuros.

Cum l-au descălțat țiganii

      O altă aventură a lui Mihai a fost cea a muncii pentru niște țigani irlandezi. Cu aceleași metehne și costume ca ai noștri, cu diferența că vorbesc engleza.

       – M-a luat un român să le facem lucrări acestora, pe unde aveau. Dormeam în caravanele țiganilor, gratis. Colegul s-a dus într-o zi, însă, li le-a furat mai multe lucruri printre care și o pereche de bocanci nou-nouți, pe care mi i-a dat mie. Fără să-mi zică însă ce-i cu ei. Iar eu am început să lucrez cu ei în picioare, bucuros, căci erau de muncă. Până într-o zi când ploua și m-a văzut unul dintre țigani cu ei în picioare.

       M-a lăsat să termin munca iar seara, când trebuia să ne plătească, mi-a arătat bocancii și m-a întrebat de unde-i am, că-s ai lui. Cum să-i spun eu că i-a furat colegul, că nu mai știu ce, dacă eu nu vorbeam engleza? M-a descălțat… Noroc că aveam bani la mine și am luat un taxi, desculț cum eram, am cerut Oxford centru și așa am ajuns înapoi acasă. Nu mă cunoștea nimeni. Când i-am povestit soției:

       – Vino, mă acasă!

       – De când m-am astâmpărat aici, viața s-a schimbat. Iar eu sunt un băiat liniștit și muncesc mult. La mine asta-i: eu dacă nu muncesc îs bolnav.

       Iar când un om îți spune asta, îți dai seama care este cu adevărat rețeta succesului. Succesul lui Mihai este numărul de clienți pentru pizza lui, este pizza excelentă pe care o face în fiecare zi cu muncă și pasiune este câștigul în două zile cât într-o lună în România. Este fericirea pentru familie, pentru soția și fiica sa. 

       Cea mai bună pizza din Oxford? Încercați la Mihai. 
Interviu de Cristi Merchea