Lia Moldovan

Viața e o înșiruire de mii și mii de evenimente și oameni dar amintirea bunicului, a celui care te-a învățat să citești, să scrii și cum să pășești în viață, nu se va șterge niciodată.  

Am făcut ochi în Rateșu Cuzei, un sătuc moldovenesc, unde viața curgea lin, ca un râu într-o zi de vară, loc înscris pe harta istoriei cu numele domnitorului Cuza. Centrul copilăriei mele a fost bunicul Gheorghe, un om înalt și sfătos, la care oamenii veneau des, să schimbe două vorbe, el fiind și cel care mi-a povestit istoria acestor locuri. Spunea bunicul, că Alexandru Ioan Cuza, în drumurile sale de la București spre Iași, poposea la hanul aflat în vatra satului de azi (han-rates), iar hangiul, mândru de cinstea ce i-o făcea domnitorul, și-a numit locația „Rateșu Cuzei”.

Pe bunicul nu mi-l aduc aminte râzând. Nici nu cred ca avea multe motive. Eram prea mică să înțeleg, însă mult mai târziu, mama mi-a povestit: bunicul supraviețuise celor două războaie mondiale, iar buna s-a stins repede, că nici n-a avut timp să se bucure de pacea din țară. Era „chiabur”, așa-i numeau pe oamenii înstăriți, la acea vreme. Comuniștii l-au vizitat de câteva ori, încercând să-l convingă întâi „cu vorba blândă”, să doneze de bunavoie toata averea la stat. S-a împotrivit cu toate forțele, dar după ce l-au suit într-un Aro și l-au dus la Regiune, a doua zi, la căderea serii, s-a întors pe jos, vreo 28 de km, pășind încet, cu capul plecat, tăcut și gânditor: semnase actele. N-a vorbit și n-a ieșit din casă câteva zile. Doar a încercat să ascundă vânătăile de pe corp. Mama își amintește că, ducându-i haine să se schimbe, i-a vazut în fugă torsul albăstrui, urmele sângerânde de bici pe spinare… Il bătuseră ca sa semneze cedarea averilor, și să spună unde-s actele pământurilor, dar el a ținut-o că le-a dat foc.

Despre colectivizare și cooperativizare bunicul nu vorbea. Îi lăsaseră o vacuță bătrană, pe care o purta la păscut, dar îi luaseră caii, căruța, oile și porcii, vițeii din șură. „Lasă taică, nu fi amărât, că și-așa ești bătrân și nu mai poți munci”, i-a zis cel care supraveghea încărcarea animalelor în camioane. O oaie slabă, ce părea bolnavă au lăsat-o. Bunicul a ținut-o cu grijă așa că, în primavară, oaia a fătat o mieluță. Când m-am născut eu, în șură erau deja cinci oi. Un vecin reușise să țină un berbec, iar de la Regiune controalele erau mai rare. Preceptorul mai închidea un ochi contra cost, pleca de la fiecare casă cu sacoșele pline. Îmi amintesc ce pățeau păsările, oile și purceii când se anunța vizita lui. Mai toate gospodăriile aveau o portiță spre vecini. Se folosea rar, în special la numărătoarea animalelor. Se adunau găinile la repezeală, se înghesuiau în saci și vecina le pitea în șura ei, un purcel-doi erau trecuți prin portiță. După plecarea controlului, era rândul nostru să ascundem găini și porci…

La „fumicat” copacii

Aveam cotlonul meu după sobă, unde dormeam iarna. Primăvara devreme, îl împărțeam însă bucuroasă cu un nou mieluț. Odată cu nașterea mea, bunicul se mai înseninase. Îi umpleam timpul cu toate nazbatiile mele. Nu țin minte să mă fi certat vreodata. Nici nu era nevoie. Respectam regulile amândoi: ne jucam împreună, munceam împreună. Dimineața era regulă de aur: cănița pe prispa casei și spălatul feței și urechilor, că altfel „te spurca pupăza”, dinții frecați cu sare fină și multă apă și săpun pe gât, „să nu se adune colbul”.

Primăvara, când cădea bruma, bunicul cobora din pat la 3 dimineața. Chiar dacă se străduia să nu facă zgomot, tot îl simțeam. „Mergem la fumicat copacii?”, întrebam somnoroasă. El mă privea voit sever:”dormi, mâțule!”. Dar eu coboram și mă chinuiam să mă îmbrac repede, așa că mă ajuta el și ieșeam în frigul dimineții. În grădină, așezam de cu seară crengi și frunze, cărora bunicul le dădea foc, să protejeze mugurii copacilor. Se umplea gradina de fum, învăluia copacii ca o perdea… Uneori bunicul nu se mai zărea, iar eu, cuprinsă de teamă, strigam: „bunule, unde ești?”. Ieșea din perdeaua de fum, mă prindea în brațe și ne adăposteam între glugile de coceni. Era cald în brațele bunicului. Îmi spunea mereu alta poveste, dar uneori adormeam înainte să ajungă la final. Mă trezeam dupa sobă, învelită cu șuba bunicului, cea folosită în trecut pentru nopțile când făcea paza în sat. Umblam dupa el ca un cățel. Mergeam cu vaca pe dealuri și bunicul se oprea în iarba înaltă: „vezi floarea asta galbenă? E pentru răceală. Aia albastră e de ochi… uită-te cu atenție la frunze, la flori și ține minte! Pământul ne dă tot ceea ce avem nevoie, dacă-l respectăm”, îmi explica răbdător. Când ieșeau urzicile, mergeam la cules, și bunicul nu ma lăsa să le ating: „îs supărate, fata moșului, demult erau niște femei puturoase, cu melița mare. Toată ziulica blestemau și bârfeau. Așa că Dumnezeu le-a făcut buruieni, dar tot mușcă, afurisitele”, îmi spunea.

În joia Paștelui, mama cocea cozonacii și pasca. Noaptea dinainte era de treabă pentru toți: „cel cu ochii buni”, adică eu, alegea miezul de nucă. Bunul alegea lemnele bune de ars la cuptor. Mama cobora din pod covata din lemn și tăvile, și cernea faina. Cam pe la miezul nopții se apuca de frământat. Bunul îi turna uleiul, ouăle, ținea covata nemișcată, în timp ce eu pîndeam să fur „o țăndurică” de aluat aromat. Adormeam în răstimpuri, toropită de căldura din casă și mirosul de rom. Când mă trezeam, cozonacii erau deja crescuți în tăvi, iar bunicul arsese lemnele în cuptorul din spatele casei. Încă noapte afară, dar tăvile se plimbau spre cuptor „domol, să nu-i trezim prea devreme”, îmi șoptea mama. Mă culcuseam în șuba bunicului, pe laița de lângă cuptor, dar mă trezeam cu precizie când destupau gura cuptorului și odaia se umplea de aroma cozonacilor. Și ce de treabă mai aveam: plecam cu bunicul la ales florile pentru vopsit ouă, „sa nu ne râdă babele că mamă-ta nu știe să boiască frumos”. Pentru bunicul însă nu era terminată treaba cu cozonacul până sâmbătă seara: veneau și vecinele la copt cozonacii și pasca în cuptorul de lut. La Paște, cozonacii, pasca și ouale unse cu ulei se odihneau pe măsuțele de lângă morminte, ofrandă în amintirea celor plecați în Rai…

Bunicul știe-tot

Duminica mergeam la biserica. Ne îmbrăcam cu hainele de sărbătoare și ieșeam pe poarta spunând mamei „iarta-mă”.  Îmi strecuram mâna în cea a bunicului și traversam tot satul până la colina din deal, de unde se auzea chemarea clopotului. Dădeam binețe tuturor, ni se mai alătura câte-o bătrână îmbrăcată în portul satului: fusta maro cu pliuri largi, cămașa albă și ilic de lână, iar pe cap basmaua cu flori, înnodată bine sub bărbie.  După slujbă, bunul aprindea lumânări la morminte și ne întorceam spre casă, oprindu-ne des, căci sătenii mai mereu aveau ceva de întrebat. Cei bătrâni nu știau să citească și bunicul le descifra scrisorile răbdător, tuturor. Alții întrebau de ierburi de leac ori răsaduri, cultivate cu grijă în sera din grădină, despre bolile vitelor sau ale copacilor. Îl chemau să le altoiască vreun copac. Bunul știa răspunsul la tot și la toate.

Duminica era frumoasă și din alt motiv: după-amiază, șanțul verde de la șosea se umplea de copii. Eram și câte 20, stăteam cuminți și ascultam poveștile depănate de bunicul Gheorghe. „Bunicule, da’ matale ești un fel de Dumnezeu, așa-i?”, l-am întrebat odată. S-a uitat mirat la mine: „de unde ai mai scos-o si pe asta?!”. „Zici mereu ca Dumnezeu le știe pe toate… Și matale …”, am tras eu concluzia. „Ei, mâțule, eu sunt doar slujitorul Lui. El mi-a dat puterea sa învăț și-i de datoria mea să spun și la alții!”, a sunat răspunsul. Când am împlinit 4 ani, a început să mă învețe cititul sau cum zicea el: „ne jucăm de-a furnicuțele, învățăm să le cunoaștem și când nu se mișcă”. Am început ca o joacă, trebuia să găsesc litera zilei pe o bucată de ziar. La sfârșitul zilei controla cu atenție și, dacă nu săream nicio literă, a doua zi de dimineață, mă urca în podul casei, cel mai fascinant loc pentru copilul care eram. În lăzi de lemn, captușite pe dinafară cu tablă, bunul ținea „comorile”: sute de cărți, o bălălaică amintire de la ruși, o baionetă, hainele de militar, o gamelă, câteva fotografii … unsori și tincturi de leac, care trebuiau ținute la întuneric. Îmi dădea voie să răsfoiesc paginile colorate ale cărților, iar eu mă minunam: „bunule, și zici că într-o zi mă vor lăsa furnicuțele să le cunosc?”, mă îndoiam eu uneori. Într-un an, învățasem tot alfabetul și, într-o dimineață de iarnă, mi-a dat o biblie mică și grea, cu paginile subțiri și aproape străvezii, ca foița de țigară. „Azi vei cunoaște furnicile”, mi-a zis plin de importanță. La cinci ani citeam fără să silabisesc, și cum bunicul îmi zicea că nu mai vede bine, a devenit o obișnuință „să-l ajut”. Uneori mă plictiseam să tot citesc fără să înțeleg și săream câte-un paragraf din biblie, dar bunicul mă întrerupea: „vezi că-ți fug furnicile”, mă dojenea. Mult mai târziu am aflat că nu avea nevoie să-i citesc: știa toata biblia pe de rost!

Când am pășit prima dată spre școală, bunicul mi-a dăruit o carte: „Singur pe lume”. A fost prima citită de mine, dintr-un lung șir… și pentru fiecare notă bună, primeam în dar o carte. Îmi făcuse o etajeră din lemn, pe care așezam cărțile primite. Le cobora una câte una din pod și, chiar dacă era bătrân, avea răbdarea să-mi explice cuvintele neânțelese. De la mama am aflat și cum adunase cărțile: comuniștii obligau sătenii să ducă produse agricole la cooperativă, magazinul din sat. Nu ți le plăteau, îți dădeau cărți la schimb. Unii le aruncau, mestecând sudalme neânțelese și blestemând timpurile. Dar bunicul le aduna din praful drumului și le strângea printre comorile din pod. Din drum mai strângea și altceva, bunicul: cuie, capete de sfoară, câte-un șurub căzut de la vreo mașină. Și-un pumn de nisip avea. Le ținea pe toate în buzunarele de la boanda fără mâneci. „O mână de nisip în ochii unui netrebnic care vrea să te prăduiască și l-ai chiorât”, îmi explica metoda lui de apărare.
Ghete din piele n-a purtat niciodată. Spunea că-s grele și „păcătoase ca războiul”… probabil că îi aminteau de războaiele în care luptase. Avea câteva rânduri de opinci din piele de porc, pe care și le cusea singur. Seara își rânduia obielele la uscat, niște bucăți de pânză groasă, țesută în casă. Dimineața și le petrecea cu mâinile tremurânde  în jurul picioarelor, iar eu tropăiam nerăbdătoare:”hai, bunicule, că ne spurcă pupăza”. Mă privea cu un zâmbet abia ghicit: „i-ha, luminiță mititicî, îmi întorci vorbele!”.

N-am apucat să mă bucur de sfaturile lui prea mult. S-a stins încet, ca o lumânare consumată… Însă mi-au rămas Biblia, câteva poze din timpul războiului. Și tot ceea ce știu astăzi despre viață, despre natură.

Bunicul Gheorghe Suingiu mi-a lăsat drept moștenire dragostea de carte, voința și tenacitatea de a răzbi, răbdarea și cumpătarea necesare atunci când pornești pe drumul vieții, înțelepciunea și arta de a trăi cu demnitate …

Lia Moldovanu