Cel mai sărac deputat al României

Călători prin satele țării, măcar odată treceți prin Cîmpuri, în Vrancea! Casa celui mai sărac deputat al României va fi o lecție de istorie și o amintire plăcută.

Pe moș Ion Roată l-am cunoscut în copilărie din poveștile lui Creangă. Ne-a fascinat cu dârzenia sa, cu imaginea de luptător al dreptății, dar cel mai mult și mai mult era „vecinul” nostru din Cîmpuri și ne mândream cu asta. Îl simțeam puțin și de-al nostru. Era țăranul iluminat, născut și crescut în primul sat de lângă Soveja în care, în copilărie, mergeam la iarmaroc. Nu știam pe atunci că dacă aș fi trecut Șușița, aș fi dat de cătunul unde se născuse.

Pentru a merge la liceu am trecut de zeci și zeci de ori prin satul său, fără să știu povestea adevărată a vieții sale: că „moșul” nu era chiar moș, ci om în toată puterea cuvântului atunci când a intrat în Divanul ad-hoc, că viața i-a hărăzit multe și urâte, că mai marii vremii nu l-au iubit și că nu știa carte de nici un fel, dar făcuse parte din comisiile de împroprietărire instituite cu legea agrară a lui Cuza din 1864.

Știam însă că îl pupase domnitorul, dar la fel,  nu știam că a rămas singurul țăran pupat vreodată de vreun domnitor.

Ieri, sâmbătă, 24 septembrie, am fost acasă la el. Căsuța sa, adusă din locul original pentru a face parte din traseul istoric instituit de comuniști,  stă cuminte, puțin ascunsă sub malul drumului care duce spre Soveja. E o casă micuță, cu acoperiș din șindrilă, cu prispa din lut și gard de lemn, cu pereții văruiți alb dar crăpați și deteriorați… A început s-o ia la vale și moșul nu mai e să mai aibă grijă de ea. Nici în timpul vieții nu avusese casă mare sau gospodărie bogată, vreun palat cum au deputații actuali. Nici vorbă. În 1880 prefectul de Putna, M. Flondor, duce o scrisoare lui Mihail Kogalniceanu în care plangea soarta fostului deputat ajuns la „sapă de lemn” și fără nici o vită în bătătură,  cerându-i un ajutor viager. Nu se va bucura prea mult de cest ajutor moșul, în 1882 decedând la vârsta de 72 de ani.

Astăzi casa țăranului-deputat a început să cedeze, din gard cad șipcile iar din pereții lipiți cu lut au început să se desprindă bucăți. Mergem la vecina care e custode, dar nu o găsim. Răspunde însă cineva la telefonul afișat și vine imediat și ne prezintă sărăcia moșului-deputat de sub acoperiș: o laviță, câteva haine, oale, un suman, soba și puținele lucruri avute și rămase… După ușă, la intrare, o pușculiță ca cea din povestile lui Creangă, din  piele și cu  șnur tot din piele împletit. E pușculița dată moșului cu galbeni de domnitorul Cuza la întâlnirea de la Adjud. Atunci, pe lângă pușculiță, domnitorul l-a pupat pe obraz pe Ion Roată, acolo unde-l scuipase boierul. Ce fericire neasemuită trebuie să fi trăit țăranul din Cîmpuri, cu ce inimă mare o fi plecat el de la acea întâlnire în văzul tuturor celor prezenți! Nimeni nu știe, în afară de el, și nu ne rămâne decât să ne închipuim de ce emoții extraordinare a fost cuprins atunci.

Și ne mai închipuim cum ar fi tunat și fulgerat acest moș Ion Roată astăzi în Parlamentul României (dacă ar fi fost ales, bineînțeles). Pentru că la fel nu am știut că Ion Roată din Cîmpurile fusese ales în unanimitate pentru Divan. Mare lucru la acea vreme, mare lucru și acum.

Conștiincios cu misiunea pe care o avea, Ion Roată, deputatul țăranilor din județul Putna va participa, în timpul celor 3 luni de mandat, la toate cele 31 de ședințe.

În căsuța de sub drum, unde trecătorii vin să vadă unde și cum a trăit cel mai cunoscut țăran din România, astăzi e liniște. E seară iar bordeiul nu are lumină electrică, pentru a păstra casa cum a fost. Există însă, așa cum numai la OAMENII DE LA MUNTE întâlnești, bun simț și inimă mare. Femeia care e custode ne vorbește frumos, a lăsat treaba și a venit aici și ne taie, pentru cei trei „franci” cât costă, bilete tuturor. Departe de zonă „șmenuiala” din orașe, departe gândul de a lua banii „la negru”.
Ne așternem însă gândurile în cartea de onoare pentru că, minimum minimorum pe care  putem să-l facem, este să scriem câteva din emoțiile trăite în casa celui mai sărac deputat pe care l-a avut România și pe care tare ne-ar fi plăcut să-l găsim acasă.

Cristi Merchea