O dimineață de duminică din august, senină, care anunță o zi caniculară. Trecusem Carpații cu o zi înainte și ne programasem o excursie la Cetatea Râșnovului. Nu mai mersesem din copilărie. Ieșim din Brașov dar, din greșeală, ne abatem prin Ghimbav.
Greșeala ne-a satisfăcut inimile pe deplin. Prea dimineață pentru a vedea multe suflete pe stradă, ne ghidăm după cel mai înalt turn, cel al bisericii fortificate. Doar câteva femei mai în vârstă, cochet îmbrăcate și cu mersul sigur, legănat, se îndreaptă spre interiorul lăcașului sfânt. E ora slujbei. Lipită de primărie și piața adiacentă , biserica fortificată e un model de curățenie și frumusețe. Înconjurăm zidurile maiestoase după care, pe o poartă mare, din lemn, intrăm în curte.
Sunete de spade, oameni agitați, înfricoșați de cei care ar fi putut să fie pe metereze, să le atace această fortăreață, parcă se aglomerează în mințile noastre. Grosimea și sănătatea zidurilor s-a ruinat ici-colo dar prea puțin. La vremea lor au rezistat invaziilor și doar o singură dată în istoria sa biserica fortificată a fost cucerită. Treaba făcută cu cap a sașilor a ținut până în zilele noastre.
E slujbă și parcă nu ne vine să profanăm aceste momente în care nu am face decât să scârțâim vreo ușă de dragul unei cruci făcute la repezeală sau a vreunei fotografii care ar destrăma toată pacea acestui lăcaș. Ne minunăm de ferestrele sculptate gotic în piatră, de măiestria meșterilor pietrari, de bravura celor care au ridicat aceste lăcașuri de rugă și apărare și ne gândmim la ce frică vor fi tras bieții oameni când fugeau în calea invadatorilor și se ascundeau aici, cu câtă râvnă luptau ei pe metereze pentru a nu lăsa pe turci sau alți însetați de sânge să intre.
Drumul până la cetatea Râșnov e mai lug, apuncând astfel să o luăm prin învăluire. Intrarea în orășel a rămas cea cu blocurile comuniste dar centrul, deși se mai lucrează, a păstrat din farmecul avut odată. O piață centrală modernizată, cu pasaj subteran, se întinde pe câteva sute de metri buni, împrejmută de localuri, terase și baruri care abia se primenesc să deschidă. Căutăm în câteva la rând să bem un capuccino dar nu găsim așa ceva. Așa că alegem unul destul de cochet unde, deși ajunsă cu întârziere, prăjitura de mic dejun a meritat toată așteptarea. Un mic dejun cu capuccino, prajituri cu ciocolata și răvașe nărăvașe la Bistro „Sub Cetate”. Oamenii de aici produc si dulcețuri și băuturi din fructe delicioase și o „lava cake”, o prajitură fierbinte ca lava dar excelentă, stinsă cu înghețată și fructe reci.
O luăm la drum pe jos, spre ceea ce ne-am propus să vedem: Cetatea Râșnov. Deși o mai vizitasem în copilărie, acum, după mai bine de treizeci de ani, cred că va avea altă valoare. Și char așa e. Jos, la poalele ei, sute de mașini parcate și sute de oameni. Trei trenulețe pitorești abia fac față să ducă pe cei curioși sus. Facem coadă câteva minute până ce vine trenulețul dar o așa călătorie chiar merită. Pe la jumătatea drumului, câțiva dinozauri „ies” din pădure, spre bucuria copiilor care sar din vagoane pentru că asta era destinația lor: „Dino Park”. Rămânem plăcut impresionați de o așa inițiativă care aduce mii de oameni, mii de prichindei în această lume fantastică pentru ei. Turismul în unele locuri din România a luat-o pe drumul cel bun iar Râșnovul o demonstrează prin puzderia de oameni pe care o găsim aici.
Drumul se termină și ieșirea din pădure ne dezvăluie cetatea Râșnov în toată splendoarea sa. Tarabe cu mure, zmeură, afine, dulciuri sau jucării ne întâmpină. Un cal frumos își așteaptă călăreții în timp ce pe poarta falnică intră zeci de oameni. Alte trenulețe încarcă pe vizitatorii care au terminat pentru ai duce la bază.
Cum intrăm, o provocare ne așteaptă: trasul cu arcul pe care îl încercăm ca-n copilărie, numai că armele sunt mai bune. Distracția a meritat toți banii, așa că ne urmăm plimbarea în fortificația săsească ce dăinunie aici de mai bine de 800 de ani, de când Cavalerii Teutoni au pus primele pietre, în secolul al XIII-lea.
Ziua e senină, frumoasă iar urcatul spre cer, departe de civilizație, de unde se văd întinderi nesfârșite și munți împăduriți care ne dau senzația extraordinară a minunățiilor acestor meleaguri. Ziduri groase au apărat această fortificație care nu a fost cucerită niciodată de turci și și doar o singură dată în istoria de către principele Gabriel Bathory, în 1613, în urma unui asediu prelungit. Locul e plin de farmec, cu puțul de 98 de m săpat în stâncă, cu vechile case devenite ateliere, muzee sau magazine cu suveniruri, chiar dacă ultimile mai scot la vânzare multe kitsch-uri și chinezării. Trandafirii, – simbol al orașului de unde se trag sașii colonizați aici – Rosenauer-, colorează curtea interioară a cetății, copiii sunt ca-n Paradis iar adulții caută istoria prin cotloane ascunse sau printre ruine și oameni îmbrăcați în costume medievale, pe muzica de fundal a unui artist local.
Un muzeu aranjat ad-hoc de un iubitor al locurilor atrage oameni de tot felul. Copiii sunt rugați să scrie în cartea de onoare și impulsionați să dea seamă trecutului, singura cale de a cunoaște prezentul și viitorul. Iar ei nu stau mult pe gânduri.
Ne pricopsim cu un șerbet de mentă, cumpărat dintr-o locație cu gust și cu numele vechii localități de unde au venit coloniștii teutoni: „Rosenauer”.
Ne pricopsim și cu o priveliște de-ți taie respirația sus, în punctul cel mai înalt al cetății, o vedere a întregii Văi a Râșnovului sub drapelul patriei, această patrie minunată, mereu de descoperit și admirat.
Cristi Merchea