Cheile Nărujei – farmecul unui loc de poveste

              

E duminică. Canicula a cuprins România de câteva săptămâni. Și e normal, pentru că-i vară, iar vara, pe așa căldură, cel mai bine e la munte. De data aceasta am ales un loc unde, deși nu departe, nu mai fusesem niciodată: Cheile Nărujei.

Peisajul, cunoscut până în localitatea Năruja, nu are mai nimic deosebit. Apa Nărujei se strecoară pe sub zeci de podețe suspendate și altele mai mari, din beton, pe sub punți pe funii de oțel sau trunchiuri de copaci. Ici -colo câte un trecător, câte o femeie care se întoarce de la biserică.

Ca mai toate satele României și aici s-a construit „în stil modern”, cu materiale din cele mai reprobabile, neținându-se seama nici de tradiții, nici de zonă… Se mai salvează câteva case, rar, consolidate și restructurate de prorietari care au înșeles frumosul trecutului.

În centru, în fața Stației Meteorolgice Didacticede, oprim „La Cocoș”. Un magazin de toată frumusețea, aprovizionat cu tot ce trebuie, servicii incluse, și o terasă făcută cu gust. Luăm apă și informații despre um se ajunge la Cascada Mișina și Cheile Nărujei. Tot aici, de pe un indicator, aflăm că până la Polul Nord mai sunt 5052 km, până la Ecuator 5390 km iar până la Polul Sud 15.092. Pe jos, pe mare sau cu avionul…?

          Drumul cotește la dreapta, spre Nistorești, unde dăm de Podu Nărujei, un sat reconstruit liniar, pe marginea șoselei, probabil de cei plecați afară. Case moderne, proiecte standard, termopane bombate și kitsch arhitectonic specific postrevoluționar. Nu există indicatoare de nici un fel spre destinația căutată de noi, cu toate că zona devine din ce în ce mai frumoasă. Pe marginea drumului întâlnim câțiva bătrâni în straie vechi, cu cămăși înflorate.

      La un moment dat, o exploatare forestieră oprește drumul asfaltat. De aici, din această poiană imensă plină de TAF-uri și camioane, cu mii de copaci stivuiți și un paznic care iese turmentat în urma unor câini care latră, o luăm pe jos. Munții își arată  șiruri de spinări împodobite de brazi și fagi, aerul a început să-și mai domolească dogoarea. Dintr-un fost SAM (magazin forestier) au mai rămas doar temeliile.  Mai cerem niște informații de la câțiva cetățeni dintr-o curte și aflăm că pentru Lagul Negru am greșit, dar putem vedea Cheile Nărujei și Cascada Mișina.  Întindem pasul pe drumul forestier pe care un strat de colb fin, destul de gros, nu l-a mai mișcat nimeni de mult.

       Pe stânga, cantonați pe albia râului Năruja, un camper cu mai mulți turiști. Ne întreabă de Lacul Negru și ei dar le spunem ce am auzit: că ar fi trebuit să o luăm pe Zăbala pentru a ajunge acolo.

       Șerpuim așa cum face și drumul, dar ne și abatem de la el. Nu se poate altfel. Apa învolburată a Nărujei, cu un debit care-ți ține permanent în urechi vuietul, e plină de surprize: bolovani ciudați, formați în mii de ani de rostogoliri, frecări și eroziuni, lipani și mălini se ridică pe maluri, mure care abia are flori sau i-au ieșit fructele verzi, pălării mari de potbal care se lăfăie la umbra stâncilor abrupte, roci enorme, tăiate cubic de parcă natura nu ar fi avut altă treabă decât să lucreze piatra, bălți cu păpuriș, broscuțe și mormoroci, fluturi și libelule, mătrăgună sau tufe de toate felurile… Cursul apei trece stânga-dreapta pe sub poduri făcute în anii ’70-’80 de regimul comunist, construite solid în beton. Pe alocuri apa și-a săpat cursul între stânci dure, abi-abia făcându-și cale, ca într-un canion plin de sălbăticie și farmec. Pe Cheile Tișiței mai întâlnim astfel de defilee, dar aici au farmecul lor aparte.

        Într-o zonă deschisă, pe marginea drumului, o alunecare de teren a scos la iveală un izvor de apă sărată. O dâră albă, imaculată, coboară de la vreo 30 m înălțime până aproape jos. E sarea care, sub căldura soarelui,  a evaporat apa și a lăsat cristalele  albe. Iau doi bulgări mici, cimentați pe două pietre.

La vreo  300 de metri aerul  se umple de un miros ciudat. E un alt izvor, chiar la marginea drumului, de data asta de ape sulfuroase. A făcut o mică baltă dar e de o transparență nemaivăzută, cristalină. Beau din ea și mă spăl și pe ochi, sub privirea neîncrezătoare a tovarășei  mele de drum.

       Canionul prin care trecem se face din ce în ce mai sălbatec, mai spectaculos. Pereții munților tot mai sus, apa tot mai jos, iar drumul, la 6-7 metri de-asupra nivelului apei, abia reușește să treacă.  Doi bicicliști ne depășesc iar o căruță cu lemne trece pe lângă noi spre sat.

       Deja soarele se vede din când în când iar căldura sa a fost luată de prospețimea unui aer răcoros, încastrat între acești pereți reci, apa cristalină a Nărujei și un petec de cer.

      La un pod, pe pereții stâncoși, urme de un galben lămâni intens ca și cum cineva ar fi aruncat cu pensula vopseaua. E sulful care s-a evaporat și depus pe stânci în această zonă umedă. Vuietul apei face parte din existența noastră, spărgându-se între pereții tari și rezonând și în trupurile noastre.

      Avem mai bine de o oră de mers și, după o curbă, drumul se bifurcă. În stânga terenul s-a prăvălit iar un afluent al Nărujei se aruncă tumultos printr-o tăietură întunecată dintre munți, rostogolindu-se spre un podeț. În față, trecând acest  podeț, o poiană cu o altă exploatare forestieră, de data asta mai mică. Printre arini și arțari, tufișuri și brazi se întrevede o cădere de apă în trepte. Tovarășa mea de drum spune să facem stânga, eu vreau să merg să văd apa în dreapta…  Apare o mașină de teren cu câțiva tineri. Le fac semn, se opresc și, la întrebarea dacă mai e mult până la cascadă, zâmbind pe sub mustăciaoră, șoferul ne dă vestea:

      – Mai sunt vreo 10-12 kilometri.

      – Atunci abandonăm, le spun, iar tinerii calcă accelerația stârnind colbul drumului. Cedez camaradei de drum și vedem mai întâi zona din stânga. Un perete abrupt, nu prea înalt, e învelit într-un mușchi verde ciudat,  curios pentru necunoașterea noastră. Trecem de el, de ceva copaci doborâți și sărim peste blovani spre acea învolburare care se vede și aude. O punte rudimentară duce spre un WC de țară, folosit de muncitorii forestieri.

       Ca să ajung unde mi-am propus nu e treabă simplă. Apa și-a săpat calea într-o stâncă dură, realizând aici un mal lin, din piatră lustruită pe care cu greu se pășește fără pericolul de a ajunge în râu.Mă cațăr cu agilitate, mănânc niște zmeură care doar aici, în această umbră deasă și acest loc rece mai poate fi acum. E parfumată de-ți ia mințile, cucerind fiecare parte a creierului cu esența sa. Nimic a face cu cea de prin galantarele supermarketurilor.

      Ajung și la strâmtoarea pe unde se strecoară acest afluent. E un spectacol de forță și măiestrie a naturii, de luptă între apa viforoasă și stânca aparent de neclintit. Și totuși, într-o înțelegere tacită făcută în miii și mii de ani, pârâul a trecut prin acest loc, fericit că poate străbate, iar muntele fericit că poate fi scăldat de o așa minune. Copaci falnici acoperă locul iar plante iubitoare de apă cresc pe maluri și pe pietrele aduse de apă. Sufletul ți se umple de pace,de sănătate, ochii se bucură de minunățiile pe care natura le creează. Merită tot efortul o escapadă până aici.

       Ies, nu înainte de a culege aproape toată zmeura din cei câțiva ruji, mai ales că așa ceva nu voi găsi cu siguranță la Focșani. O mână de zmeură care încântă partenera mea de drum, uimită la rându-i de parfumul inegalabil al fructelor.

Coborârea spre celălat loc nu este la fel ușoară dar o reușim Și aici natura s-a jucat cum a vrut și a făcut broderii în piatră. Facem salturi și ne strecurăm printre pietre și brăduți pentru a ajunge la spumele albe ale acestei cascade. Cinci trepte nu prea înalte și-a croit aici apa pentru a merge mai departe și a lăsa în laterale maluri cu straturi vulcanice perfect desenate. O piatră semirotundă se ascunde sub un mal. E parcă o piatră de polizor uzată, atât de perfect a tăiat-o natura. O admirăm ca pe o operă a naturii.

N-am găsit cascada, mai era ceva de mers, dar ne-am umplut sufletele de frumos, trupurile de sănătate și mintea de vuietul apei, de multitudinea culorilor naturii, de zumzetul insectelor și miresmele pădurii. Pacea locurilor, neumblate prea mult de oameni, în afara toporatorilor, e unică. Nimic a face cu o plimbare în mall sau în orașele aglomerate, îmbâcsite de smog și urletul clacsoanelor nervoase. Aici muntele are regulile sale, pacea sa pe care o poate împărți oricând cu omul dacă acesta ar fi om cu el.

Facem cale întoarsă. După cîțiva metri, o căruță plină cu bușteni ne ia la ocazie . Urcăm bcuroși că vom face mai puțin până înb sat în trapul cailor dar simâindu-ne puțin părtași la ciunțirea cu câțiva copaci a pădurii.

Cristi Merchea