Columna lui Traian – Pe ea e scris în marmură de Carrara plânsul şi jefuirea Daciei.

Luminița Aldea ___________________

Fragment din „CE DULCI SUNT FRUCTELE AMARE…” în care e vorba despre rătăcire prin lume, despre sacrificii și despre istorie.

       

Fontana di Trevi e toată din aur sub lumina lunii. Mirosul de portocali şi lămâi înfloriţi umple ca o beţie văzduhul. Liniştea nopţii ca o apă adâncă e tulburată de paşii câte unui trecător grăbit şi de curgerea cristalină a apei de aur din fântână. Nişte ţigani vorbind româneşte vin la fântână şi sar cu repeziciune în ea. Ştefănica – şocată, confuză, neştiind clar de cât timp stă singură şi pierdută în piaţă, simţind totul şi nesimţind nimic: stranie stare – nu înţelege de ce se scaldă ţiganii în apa Fontanei di Trevi noaptea. Realizează că nu se scaldă, ci caută ceva. Iau banii aruncaţi de turişti ca să li se împlinească dorinţele! se lămureşte în sfârşit şi nu simte nimic. Doar vede, aude… şi atât. Se bucură că vede totuşi şi aude. De când a adus-o Debora în piaţă nici nu a văzut nici nu a auzit. Are gura uscată, ochii seci şi picioarele înţepenite. Nu ştie de cât timp stă în starea aceasta în piaţa Fontanei di Trevi. Are geamantanul lângă ea. Îl cară ca melcul cochilia. Creierul ei nu mai are putere să judece şi să ia hotărâri. Timpul s-a oprit… Visele au murit… Lacrimile au secat… Speranţa e o zdreanţă… A ajuns la capătul durerii. Nu vrea să mai trăiască nimic şi nici să mai facă paşi. E obosită… obosită frântă… Dacă ar fi înger nu om, acum aripile i s-ar târâi prin noroi… Tiganii au fugit demult cu banii din fântână. Râdeau fericiţi când au trecut pe lângă ea. Apa de aur susurând albastru ca zenitul o cheamă ca un cântec de fată morgană. În susurul ei e linişte, e pace, e odihnă, e sfârşitul luptei. Face paşi năuci spre chemarea apei. I se pare că a găsit un liman. Ştie care e calea şi izbăvirea de durere. E dincolo de apa de aur ce îi cântă vrăjind-o. Dincolo de apă e uşa raiului. Totul devine întuneric. Nu simte nimic. Nu vede nimic. Nu vrea nimic. Ca un somnambul se apleacă peste margine. Atinge apa cu degetele şi o lumină orbitoare îi explodează în ochi. Îi închide că o dor de atâta lumină. Îi deschide iar şi priveşte în mijlocul luminii orbitoare. Acolo, înlăcrimată şi vie, este Măicuţa din icoana pe care i-o rupsese Debora. Are veşmânt roşu cu auriu. Aude cântecul clar şi aievea, dar mult mai frumos decât îl cânta corul de la biserică din România, căci acum îl cântă îngerii:

„Nu lăsa, Măicuţă,
Să pierim pe cale
Că noi suntem fiii
Lacrimilor tale…”

         Se smunceşte din chemarea înşelătoare a apelor de aur. Fuge. Fuge aiurea şi plânge. Plânge tare. Pare o Fontana di Trevi vie din care tâşnesc lacrimi. Rătăceşte prin centrul istoric al Romei. Nu a mers prea departe. Paşii ei erau o rotire în cerc. S-a oprit şi priveşte uimită cerul. Luna sângerie s-o lovit în ceva înalt. Ceva de marmură albă de Carrara. Din lună curge sânge peste coloana ce i-a sfâşiat chipul rotund. În jur sunt ruine bătrâne ca timpul.
…Unde am ajuns!?… Ce e coloana asta!?…

      Gândeşte iute. Caută prin creier. Ştie. E Columna lui Traian. A văzut-o în cărţile de istorie când era elevă.
     

      Niciodată nu era plină de sânge. Din lună curge sânge peste ea. Marmura de Carrara e pătată cu sânge…

      În ea, în jur începe să spună istoria o poveste. O poveste despre un neam de viteji… Povestea e la început tulburată de cuvintele otrăvite ale Deborei: ...Popolo di putane e ladri! La vergogna di Europa! Il vostro posto e in Africa!… dar alungă cuvintele. Timpul, columna, istoria, noaptea, ruinele Forumului lui Traian, sângele ei în care clocotesc străbunii îi spun o cu totul altă poveste. Ea plânge şi o ascultă cu sufletul.

      Pe colina Quirinale sunt ruinele Forului lui Traian. Din for s-a păstrat întreagă doar columna ce tronează în mijloc. A fost ridicată în cinstea cuceririi Daciei de către romani. Pe ea e scris în marmură de Carrara plânsul şi jefuirea Daciei. Pe columnă e şi figura regelui Decebal şi chipul lui neînfricat spune ceva despre un viteaz cu destin tragic ce a înfruntat cel mai mare imperiu al vremii sale şi care a murit aşa cum mor eroii alegând între robie şi moarte, moartea.

      De fapt cine e Decebal şi unde era Dacia pentru care a ridicat Traian un Forum la Roma şi o columnă?!

     „Foarte priceput în planurile războiului şi iscusit la infăptuirea lor, ştiind sa aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din acesta pricină, multa vreme a fost un duşman de temut pentru romani” – ne spune Dio Cassius despre Decebal.

      Înainte de Decebal, cel mai renumit rege dac – Burebista – a fost asasinat şi statul centralizat dac făurit de el s-a destrămat. Nu mai era o mână, minte şi inimă de rege dac viteaz care să ţină unite toate triburile. Dintre cele cinci regate de daci formate din fărâmiţarea statului lui Burebista cel mai puternic şi mai mare este cel de pe teritoriul Ardealului de astazi cu capitala la Sarmisegetuza. Decebal este regele acestui stat. El întăreşte armata, statul şi stabileşte legături cu popoarele vecine. Dacia lui era din nou mare de la Dunăre, până în Panonia, Nistru şi Carpaţii Păduroşi. Dacii obţin victorii după victorii în ciocnirile cu marele imperiu roman ce se întindea în toată Europa, în Africa de Nord şi în Orientul Apropiat. Legiuni întregi pier în confruntarea cu neînfricaţii din Carpaţi. Puţine manuale de istorie universală scriu că pacea încheiată de Decebal, după lupta de la Tapae, este una umilitoare pentru imperiul roman care plăteşte despăgubiri în bani, îl recunoaşte pe Decebal, rege al tuturor triburilor geto-dace, asigură ajutor militar, tehnică şi maşini de război şi trimite ingineri şi constructori care să ridice cetăţi şi forturi. După doisprezece ani de la încheierea păcii, Domiţian este asasinat. Ajunge împărat al imperiului Marcus Ulpius Traianus. Columna ni-l înfăţişează cu nas acvilin şi bărbie proieminentă; chipul lui exprimă vitejie, ambiţie, încăpăţânare, grandomanie.

     Dar ce fel de Romă a moştenit Traian!? Ce fel de imperiu are la picioare!? Nu e un imperiu bogat şi nicio capitală plină de bunăstare. Traian – stăpânul lumii – a ajuns împărat datorită calităţilor sale militare excepţionale, dar împărăţia lui este un colos cu picioare de lut ce este gata-gata să se prăbuşească. Roma era sărăcită, cetăţenii ei erau înglodaţi în datorii, iar imperiul ajunsese la apogeul politicii expansioniste. Totul risca să se dărâme; imperiul se întinsese mult mai mult decât îi era plapuma. Traian voia să-şi salveze imperiul, voia bogăţie la Roma, voia glorie pentru el. Ce să facă!?… Exista o singură cale pentru a-şi împlini aceste trei vise. Toate dintr-un foc. Ştia căt este de bogată Dacia, ştia cât sunt de viteji dacii căci de ei s-au lovit ca de un zid de netrecut legiunile romane. S-au întins până la Oceanul Atlantic, au trecut Marea mediterană şi au ocupat Nordul Africii şi Orientul Apropiat, dar de Dacia, ţara miraculoasă aşezată la nord de Insula Balcanică, în Carpaţi nu s-au putut atinge şi nici trece prin ea. Era ca un zid… Mai tare decât imperiu…
Aur, argint – bogăţie pentru salvarea Romei şi a imperiului şi cucerirea Daciei şi omorârea lui Decebal pentru gloria împăratului! O ţară cât o lacrimă salva imperiul!

     Petronius scrie: „Dacă exista pe undeva vreun golf ascuns sau un pământ necunoscut unde se găsea aur, se decreta că acolo este un duşman şi se pregătea sămânţa unor războaie sângeroase alături de cucerirea de noi comori.” Şi la cuvintele lui se poate adăuga că nimic nu s-a schimbat prea mult până azi. Acest lucru e perfect valabil pentru imperiile ce conduc astăzi lumea.
Traian a hotărât: Dacia trebuie cucerită! Acolo este duşmanul de moarte al imperiului! Şi tot imperiul – un colos – a pornit împotriva unui regat mic, dar a cărui luptători nu se temeau de moarte şi curajul lor era renumit. Au fost două războaie ce nu aveau nimic glorios de partea romanilor decât dorinţa de îmbogăţire, jaful. Măreţia era din partea dacilor: crâncen, dureros luptau pentru apărare şi supravieţuire. O armată imensă, organizată, disciplinată, dotată lupta cu triburile dace ce aveau de partea lor dârzenia, iubirea de pământ şi credinţa în nemurire cum îi învăţa Zamolxis şi asta în timpuri în care nemurirea nici nu se născuse ca idee în sufletul altor popoare.
Decebal, pe lângă războiul cu romanii mai avea şi un război intern. O parte din aristocraţia dacă voia să renunţe la luptă şi să treacă de partea romanilor cu condiţia să-şi păstreze privilegiile şi bogăţia.

       Regele Decebal priveşte cu ochii minţii la cei douăzeci de ani de lupte cu Roma. Priveşte şi munţii lui măreţi, dealurile, câmpia, ascultă cântecul păsărilor şi nu i se pare crud că au murit soldaţii lui ca să apere acest pământ ca un leagăn. Râde dulce-amar spre copiii ce fug chiuind pe dealuri şi se joacă de-a războiul şi vrea ca atâta timp cât va fi timpul timp acest pământ să se cheme Dacia şi pruncii să fugă liberi pe el. Oftează… A folosit tot şi a epuizat tot pentru salvarea micuţului regat, dar cu bogăţii fabuloase căruia romanii îi spuneau Dacia Felix: viclenie, ambuscade, război deschis, tratate de pace, chiar şi o încercare de asasinare a împăratului. Tot el a pus la punct un serviciu secret în slujba ţării sale… Acum, după războiul din 101-102 e.n. a căutat disperat să facă alianţe cu alte regate din nordul Daciei ca să poată ţine piept puhoiul roman, dar nu a reuşit. Cu greu îşi putea ţine aristocraţia dacă toată lângă el. Sătulă de război şi de pierderi voia pace cu romanii, doar să îşi păstreze privilegiile şi averea. Regele priveşte copiii… Ei ce vor fi după o astfel de pace!?… Ce soartă vor avea!?…

     A hotărât că va lupta… El nu avea altă cale. A lupta pentru Dacia era soarta lui. Râzboiul din 105-106 a fost crud. Traian conştient de vitejia dacilor, a trimis în această expediţie cele mai mari armate şi a golit total visteria imperiului pentru înzestrarea şi pregătirea acestora. De o parte dacii apărându-se vitejeşte, de cealaltă puhoiul roman însetat de aur şi sânge.

      Dacia a fost înfrântă. Sermisegetuza a căzut şi e distrusă. Decebal fuge prin munţi spre dacii liberi din Carpaţii Orientali. Vrea ajutor de la ei. Nu ştie dacă poate salva Dacia, dar ştie că trebuie să lupte. Cineva l-a trădat. Un aristocrat dac. A spus unde a plecat şi unde sunt comorile fabuloase ale dacilor.

      Decebal nu ajunsese prea departe. În nări încă mai are miros de durere şi fum de la incendierea Sarmisegetuzei. Nu plânge. Era rege. Regii nu plâng. Îşi ţine mâna pe sică, sabia scurtă şi încovoiată a luptătorilor daci, şi gonea rupând pământul spre nord. Romanii l-au înconjurat. Pe rând i-au omorât toţi însoţitorii. El, coborât de pe cal, e înconjurat din toate părţile, dar luptă ca un tigru. Se retrage cu spatele spre trunchiul unui stejar. Îşi lipeşte spatele de el şi se lasă uşor într-un genunchi. Încă loveşte sălbatic pe toţi cei ce se apropie. Capete şi mâini cad sub sabia lui. Romanii pregătesc plase şi funii să arunce asupra lui şi să-l prindă ca pe un animal. El priveşte cerul. E albastru infinit. Nu plânge. Cum să plângă un rege!?… Se gândeşte la Zamolxis. Îi primeşte încă o dată învăţăturile în inimă.

      Prin faţa ochilor îi trec imagini groaznice. Iugurtha, regele Numidiei, învins de Marius, frumoasa regina Zenobya a Palmyrei, prinsă de Aurelian sau Vercingetorix al galilor, capturat de Cezar sunt duşi în lanţuri pe străzile Romei. Hainele le sunt zdrenţuite, picioarele însângerate, faţa lovită şi năclăită de sânge. Merg cu capul plecat, plâng, se roagă – Cui? – şi gloata aruncă cu mizerii în ei. Regina Zenobya se împiedică, cade şi funiile cu care este legată o târâie ca pe un stârv pe sub arcul de Triumf. Gloata, însetată de sânge, urlă privind.

      Nu!!! ţipă Decebal şi munţii se cutremură de ţipătul lui. Cerul începuse să plângă peste el cu ploaie. Nu aşa mor regii! Sunt regele Daciei! Eu nu voi merge în lanţuri la Roma!

     Arma lui taie încă o dată. Adânc, nemilos, rapid. Nu în duşmani, ci în carnea lui. Plasele aruncate peste el i se par aripi ce îl poartă spre locul unde îl aşteaptă Zamolxis. Sângele cald curge în pământul Daciei şi ea îl soarbe. El cu ţara devin una; un fiu se întoarce la sânul mamei. Şoimi falnici se înalţă sus pe cer cu ţipete clare şi ascuţite şi aripile lor desfăcute umbresc lumina soarelui. Pe pământ nişte stârvari lacomi şi mereu flămânzi ce nu au zburat niciodată spre soare se reped spre trupul marelui rege să-l ciopârţească. I-au luat capul şi mâna dreaptă şi le-au dus la Roma pentru a linişti plebea Romei ce douăzeci de ani fusese îndoctrinată că Decebal este cel mai mare duşman al Romei de parcă el ataca imperiul, nu imperiul voia să îl cotropească pe el. 
Capul regelui a fost aruncat pe scările senatului din Roma ca o piatră. Barbarul, monstrul, duşmanul! ţipau cetăţenii.
Sărbătorile în cinstea cuceririi Daciei au ţinut 123 zile. Împăratul a organizat cea mai fastuoasă petrecere. El era zeu, după o asemenea victorie, şi imperiul lui era salvat.
Din Dacia vin care cu aur şi argint… Multe… Multe… Multe… Atât de multe încât cetăţenii sunt scutiţi de impozit pe timp de un an. Surse istorice spun că s-au dus la Roma 1600 de tone de aur şi 3000 de tone de argint. Vin din Dacia şiruri lungi de robi şi roabe…

      Traian vrea să afle întreaga lume despre vitejia lui şi mai vrea ca şi eternitatea să ştie asta. Începe construcţia Forumului lui Traian. Arc de triumf, statuia ecvestră ce va fi decorată cu busturi de daci captivi şi cu chipul lui Decebal, basilica Ulpia în care el va fi slăvit ca zeu şi în care se vor păstra trofee de război dace şi columna.

     Cu cine va construi toate astea!? Cum cu cine!? Cu prizonieri daci. Cu pruncii ce se jucau liberi sub ochii lui Decebal. Sunt aduse şiruri întregi în urma carelor cu aur, cereale, miere de albine. Le-au cotropit ţara şi le-au distrus capitala Sarmisegetuza, le-au luat aurul şi argintul – mult, mult de tot încât să salveze un imperiu şi să sature foamea de putere a unui împărat ce acum era zeu pe pământ – le-au luat fetele şi feciorii, le-au omorât regele: despre atâta vitejie trebuie să rămână mărturie pe pământ şi pruncii Daciei vor lucra cu mâinile lor la Forum ca să înţeleagă cine e Roma şi cine e Traian!

      Şi au lucrat tăcuţi, neştiuţi, fără nume puii Daciei jefuite la toate vestigiile Romei antice: la terme, la basilica, la temple, la foruri, la apeducte şi totul se construia cu aur din Dacia.
Nu e Columna lui Traian un cântec în marmoră ce slăveşte vitejia romanilor, ci e o lacrimă de piatră, ce de două mii de ani nu se mai termină de plâns, închinată jefuirii Daciei şi cruzimii învingătorilor. Plânge din albul Carrarei chipul lui Decebal şi capete tăiate de daci, ţipă eroic o mână de luptători ce au ţinut piept unui imperiu.

     Ştefănica retrăieşte istoria. Simte durerea. Şi ea e o părticică din Dacia.
…Ţara mea trebuia să se cheme Dacia. Bunicii mei la ţară, în nordul Moldovei, locul spre care fugea Decebal după ajutor şi locul unde au trăit mereu dacii liberi, se îmbracă chiar şi acum exact cum se îmbrăcau dacii zugrăviţi pe columnă. Bunicul ştia să facă opinci şi garduri de nuiele împletite cum sunt şi pe columnă şi asta la 2000 de ani după aşazisa cucerire romană. Bunica şi mama ţes la stative tot la fel ca pe vremea dacilor. Dacii nu au fost exterminaţi şi nici nu au preluat cultura şi obiceiurile romane. Imperiul nu a venit să aducă “civilizaţie” în Dacia barbară, ci au ocupat doar capitala şi munţii cu aur, în rest au trăit dacii liberi… Putem lua şi alte exemple din istorie: ce civilizaţie a dus Franţa în coloniile din Africa, Anglia în India?! Au jefuit şi apoi în urma lor a rămas sărăcie şi mai mare. Acum SUA duc „civilizaţia” şi „valorile democratice” în Irak, în Afganistan şi unde mai vor ei pe glob. Acolo unde sunt „duşmani” cum scria Petronius. Lumea nu s-a schimbat prea mult. Nu s-a schimbat deloc. De mii de ani imperiile duc „pacea” şi civilizaţia peste tot în lume unde sunt resurse naturale: petrol, aur… Istoria o scriu învingătorii, dar de dăinuit dăinuie doar popoarele alese de Dumnezeu.

     Nu se mai gândea la nimic. Priveşte. Priveşte sorbind ceea ce vede. Îi vine să plângă şi nu poate. Ca o otravă ce nu o mai poate răni iar îşi aminteşte cuvintele stăpânei Debora: Popolo di putane e ladri! Il vergogno di Europa! Il vostro posto e in Africa!

     Priveşte iar columna. Vede pe marmoră şiruri lungi de sclavi venind din Dacia. Le aude plânsul ce nu s-a mai stins de două mii de ani, le simte dorul şi durerea…

     Nu m-au legat ca să vin la Roma ca sclavă şi conducătorii noştri nu s-au sacrificat ca Decebal. De la revoluţie şi până acum o haită de hiene flămânde şi nebune conduc România şi o conduc atât de bine încât românii pleacă fără lanţuri să fie sclavi. E jaf, e foame, e durere adâncă în ţară şi asta ne alungă să fim vite de povară în lume. Cei ce conduc or fi din stirpea lui Bicilis, cum îl chema pe aristocratul dac ce şi-a trădat regele şi ţara şi din numele lui românii au astăzi cuvântul bicisnic sau din stirpea aristocraţilor ce voiau să facă pace cu Roma, doar să-şi păstreze privilegiile şi averea. Dar eu, eu – Ştefănica Cremene – ce sunt, ce sânge îmi curge prin vene şi de ce a trebuit să ajung sclavă la Roma la două mii de ani după construcţia columnei!?

      Luna s-a ascuns printre nori. Lumina aurie s-a stins de pe ziduri. Pe columnă nu mai era sânge. Piatra era doar o umbră mare, înaltă ce lega pământul cu cerul, o axis mundi ce ducea spre cer o parte din istoria pământului scrisă în piatră de învingători. Vântul părea că o leagănă.

       Se iveau zorile. Trecuse o noapte întreagă. Ştefănica a plecat spre Ana.