Copilăria mea – poem în proză

Laura Cătălina DRAGOMIR (Spania)

Copilaria mea a avut sat la picioare și drumuri de praf răscolit să-și joace anii, sânge murdărit genunchilor, apă în pumn și o fericire dolofană și nesupusă. În părul spălat mama împletea apă de ploaie și cenuşă de lemn proaspăt mort în sobă, mâncarea era funigoasă și cu gust de om ce stă deasupra ei să nu se taie, dulciurile, invenții de lapte clăbucit și zahăr alb. Aveam albie numai a mea pentru obosit somnul și o poftă de fugă țigancă ce întârzia sfârșitul lumii prin noapte. Păpusi, trei, și toate oameni și verișoare primare. Două de drept, mama mea tatăl lor, și una care s-a lăsat mie, vară de verișoare, ca lămureală bună să dăm aspectului. Eram toate frumoase de râs în fiecare zi, înalte cât trebuie să putem doborî de bunătăți podul bunicilor, hainele ne erau dragi în măsură egală pentru că fuseseră proprietate tuturora în ani diferiți. Grădinița, care era și scoală de mici, nu avea psiholog, doar Doamna. Care era și vecina de peste drum. Învățam cu stele de hârtie creponată în piept și deasupra minții și albinele iscăleau cusătură roșie pe carne vindecată mai apoi în crustă de salivă. Și cine a avut de trăit a trăit, și cine a vrut să-nvârtă lumea în buzunar rotocol i-a dat, și cine a vrut să șadă, simplu, a stat. Asta, confirmată istorie, că niciunul din noi nu citea sub pupitru pe Kant, ediție infantilă prescurtată ,cu poză în dreptul imperativului categoric. Și asta că niciunul nu-și liniștea tremur de gânduri pe clape de pian. Eram doar copii și asta făcea toți banii.

foto: Cătălin Vlădescu (Vrancea)