Cronica unei minciuni minore

 

 

O altă poveste de viață a talentatului Bruno Ștefan vă va ține cu ochii lipiți de ecrane. Lectură plăcută!

 

 

 

Bruno Ştefan __________

 

Vacanţa de Paşti se apropia şi noi nu reuşisem încă să ne hotărâm unde vom pleca. Prietenii noştri îşi luaseră bilete pentru Siria şi ne lăsaseră într-o stare de incertitudine pe zi ce trecea tot mai stresantă. De altfel, apropierea vacanţelor îmi producea mereu o stare de agitaţie. Trebuia să strâng bani şi să-i risipesc cu o mărinimie care să nu mă facă să par ultimul calic de pe faţa pământului. Cât am fost student am profitat din plin de taberele gratuite pe care un bun prieten din sindicatul studenţilor mi le oferea cu regularitate. Apoi am căutat câţiva ani să particip la tot felul de simpozioane şi conferinţe ce se ţineau la mare şi la munte şi în care era inclusă cazarea şi masa. Dar vremurile acestea au trecut, acum devenisem un om însurat, la casa lui, proaspăt preşedinte al unui institut de cercetări şi cadru didactic universitar. În plus, împlineam de Paşti doi ani de când mi-am cunoscut soţia, iar asemenea eveniment trebuia sărbătorit cum se cuvine, într-o zonă exotică, aşa cum exotică ne plăcea să credem că este şi relaţia noastră.

În ultima zi de lucru, în vinerea dinaintea Săptămânii Mari, am trecut pe la o agenţie de turism, iar atenţia mi s-a fixat pe o excursie în Grecia. Nu era foarte scumpă şi presupunea un circuit pe la cele mai importante locuri turistice. Mi-am sunat soţia şi am anunţat-o că sunt hotărât să cumpăr biletele.

–    Să nu cumva să iei locuri în spate, în autocar, că eu nu merg. Adu-ţi aminte ce urât a fost drumul în Turcia de anul trecut. N-am văzut nimic şi am fost tot timpul zdruncinaţi pe scaunul de pe roată – mi-a spus ea.

Dar reprezentanta agenţiei m-a anunţat, parcă făcându-mi în ciudă, că nu au mai rămas decât două locuri libere în autocar, ultimele, pe roata stângă din spate.

– Aţi venit târziu, rezervările s-au făcut cu mult timp în urmă. Mâine este plecarea, iar cele două locuri sunt, de regulă, destinate şoferilor, ca să se odihnească. Dacă le vreţi, bine, dacă nu, tot bine.

Şi atunci mi-a ieşit din gură minciuna salvatoare:

–    Doamnă dragă, soţia mea este însărcinată şi nu poate călători decât pe un scaun din primul rând. Va avea probabil vărsături şi va trebui să coboare rapid din autocar. Aşa că vă rog să ne daţi primele locuri de lângă şofer.

Am minţit probabil prost, dar cu atâta convingere, că am reuşit s-o înduplec pe femeia de la agenţie.

–    Uite cum facem: decalăm toate rezervările şi vă punem pe voi în primele locuri. Dar ar fi bine ca burta soţiei tale să fie vizibilă, că altfel veţi avea probleme. În ce lună zici că e însărcinată?

–    Într-a treia – am răspuns rapid, fără să mă gândesc prea mult.

Şi am plecat spre casă bucuros, cu biletele de călătorie ţinute ca un trofeu pe care l-am obţinut cu mare efort.

Acasă i-am povestit nevestei cum am primit cele mai bune locuri în autocar, bucurându-ne împreună de succesul pe care l-am avut, care nu ar fi fost posibil decât dacă făceam rezervare cu vreo 4-5 luni înainte. Agitaţi de o sticlă de vin roşu Pinot Noir de Murfatlar, ne şi imaginam ce privelişti minunate vom avea, ce locuri deosebite vom vizita şi ce frumos vom sărbători cel de-al doilea an al iubirii noastre. Grecia antică mă fascinase din primul an de facultate şi ştiam ce statui vom vedea în fiecare muzeu, cum arată Acropole şi ce semnificaţii au toate coloanele şi ruinele pe lângă care vom călca cu pioşenie. Ne-am iubit cu bucuria că un vis frumos ni se împlinea. Aşa cum aveam să aflăm la câteva săptămâni de la întoarcerea din călătorie, un alt vis ni s-a împlinit în acel moment: soţia mea rămăsese însărcinată.

 

xxx

 

A doua zi ne-am înfiinţat în faţa agenţiei, pentru îmbarcarea în autocar. Călătorii auziseră că s-au decalat locurile şi vociferau nemulţumiţi. Mă gândeam că ar fi trebuit ca nevastă-mea să-şi pună o pernă pe sub tricou şi să meargă puţin legănat, cu burta în faţă, ca să stingă furia celorlalţi, dar mi-am dat seama că în 12 zile cât dura excursia tot ne-ar fi depistat şi ne-am fi făcut de râs. Vociferările s-au stins din fericire destul de repede. În spatele nostru am auzit însă câteva remarci răutăcioase:

–    Asta numai gravidă în luna a treia nu e – spunea o femeie la vreo 50 ani.

–    O să ne strice excursia, tot cerând să oprească din jumate în jumate de oră – se plângea o alta.

–    E nebună femeia asta. Riscă să-şi piardă sarcina – comenta iritată o alta.

În faţa autocarului, aşteptând să urcăm, l-am întâlnit pe decanul de la facultatea unde predam. Îşi însoţea mama – o femeie de 87 de ani – căreia îi făcuse cadou o excursie în Grecia. A venit spre mine bucuros.

–    Te rog, dragul meu coleg, să ai grijă de mama mea. Să mergeţi împreună în toate locurile şi să mă suni dacă se întâmplă ceva. Deşi este vioaie şi o să vă întreacă pe orice traseu veţi merge, este totuşi în vârstă şi mă tem pentru ea. Gândeşte-te însă ce întâmplare fericită a făcut să plecaţi împreună în această excursie, căci mama a fost medic pediatru 45 de ani şi îi va da cele mai utile sfaturi soţiei tale.

Şi, întorcându-se spre grupul femeilor cârcotaşe, le spuse că ar trebui să arate mai multă consideraţie unei tinere doamne însărcinată. Prestanţa lui, autoritatea cu care a vorbit, le-a făcut pe acestea să se schimbe radical faţă de soţia mea. Pe toată durata călătoriei, de fiecare dată când deschideau un pachet de bomboane, o ciocolată sau un sandwich, o invitau şi pe soţia mea să se servească.

–    Nu fi ruşinoasă fetiţo, şi eu ştiu cum e să ai pofte.

–    Iese copilul pătat, dacă doreşti ceva şi nu primeşti.

–    Acum e momentul în care poţi cere orice fără să-şi fie ruşine.

Mai ales în prima zi a călătoriei, aproape toată lumea din autocar venea spre nevasta mea să o îmbie cu tot felul de bunătăţi. Ba cozonac făcut în casă, ba o tabletă de ciocolată elveţiană, ba napolitane, biscuiţi, piersici sau tot felul de alimente. Deşi enervată de situaţia creată, ea nu putea să le spună acestor oameni amabili că totul a fost o minciună pentru un loc mai bun în autocar, aşa că a fost nevoită să joace rolul femeii gravide toate cele 12 zile. La fiecare oprire la un fast-food pe autostradă, era invitată prima să comande şi îi lăsau posibilitatea să aleagă prima masa şi locul unde să stea.

Sarcina ei a fost prilejul ca oamenii să se cunoască mai repede. Fiecare femeie a început să povestească prin ce a trecut când a fost însărcinată, iar bărbaţii îmi spuneau, complici, cum să fac faţă situaţiilor care vor urma. Bancurile cu doctori şi maternităţi ne-au însoţit tot traseul prin Bulgaria, făcând atmosfera destinsă pentru ceilalţi, dar destul de crispată pentru noi. La fiecare oprire, mama decanului venea spre noi şi ne spunea de ce să ne ferim şi cum să ne comportăm corect din punct de vedere medical.

Odată cazaţi la Paralia Katerini (primii din grup şi în cea mai bună cameră din hotel) certurile dintre noi nu au aşteptat prea mult ca să izbucnească. Enervată de prea marea atenţie care i s-a dat, soţia m-a bătut la cap toată seara pentru situaţiile cărora a trebuit să le facă faţă, neputându-se bucura de locurile bune, pe nedrept obţinute. În toate zilele, s-a ţinut la distanţă faţă de grup, iar în autocar se prefăcea că este adormită, ca sfaturile şi atenţiile să înceteze. În toate staţiunile vizitate s-a abţinut să intre în apa mării, de teamă să nu fie făcută iresponsabilă de către ceilalţi. Şi nici în piscinele de la hotel nu şi-a băgat decât picioarele, deşi mare poftă ar fi avut să se ia la întrecere cu mine să vadă cine înnoată mai bine.

– Ţi-ai bătut joc de mine în toate zilele astea – mi-a reproşat la întoarcerea acasă. Am dat o grămadă de bani pe excursia asta şi nu am putut să mă bucur de nimic. Am stat toată ziua după fundul unei babe să-i ascult amintirile din tinereţe şi sfaturile medicale de care nu aveam nevoie. Am zâmbit prefăcută la toţi cretinii care mă bombardau cu dulceţuri şi poveşti din maternităţile lui Ceauşescu. Ştii cum e să-ţi stea în gât toate astea? Şi mai zici că mi-ai făcut un cadou? Halal sărbătorire! De Înviere a trebuit să stau lângă moşii din Focşani, care se chinuiau să mă facă să nu mă sperii de artificiile aruncate de localnici. La masa festivă m-au îmbuibat ca un porc de Ignat, înainte de tăiere, cu friptură de miel, care ştii că nu-mi place deloc. Am mâncat din porţiile de la 7 turişti, de-mi venea să vărs şi ăia se bucurau, crezând că sunt simptomele sarcinii. Tu râdeai cu ei, dar ştii cum m-am simţit eu? Groaznic, groaznic, groaznic. Îmi venea să le spun tuturor că ai minţit, dar mi-era că o încurci la facultate. I-ai făcut o mie de poze mamei decanului tău şi cu noi nu ai făcut nici una.

 

xxx

 

La câteva săptămâni de la excursia buclucaşă am aflat că soţia a rămas însărcinată. Bucuria noastră ar fi trebuit să ne facă să uităm aventurile din Grecia. Dar n-a fost să fie aşa. Colegii de la Facultate m-au felicitat imediat după întoarcerea acasă, căci aflaseră de la decan ce soţie curajoasă am, care a suportat fără să se vaiete greutăţile călătoriei. La examenele studenţeşti din septembrie m-am trezit cu cadouri pentru copilul nou născut. Mama decanului calculase că sosise deja momentul şi eram deja un fericit tătic şi dăduse vestea tuturor profesorilor. În aceiaşi zi m-a sunat să ne felicite. Cu greu am putut să-i spun că încă nu i-a venit sorocul soţiei. M-a întrebat însă cu care doctor urmează să nască, deoarece voia să-l atenţioneze despre pericolul întârzierii naşterii. Prins în corzi, nu am putut să ascund numele doctoriţei Badea – o doctoriţă cunoscută, la care soţia mea făcuse deja programarea pentru sfârşitul anului. Telefonul babei mi-a îngheţat însă sângele în vene. O şi vedeam sunând-o pe doamna Badea şi aflând că nevasta mea e gravidă doar în luna a 6-a, ea nefiind deloc însărcinată în excursie. Mi-o şi imaginam cum îi va spune fiului ei ce mincinos şi şarlatan sunt şi cum vor afla colegii mei că mi-am bătut joc gratuit de o femeie cinstită şi de un grup de 40 de oameni.

De ce mi-a fost frică nu am scăpat. La şedinţa săptămânală de miercuri, toţi mă priveau ca un ciumat, refuzând să stea de vorbă cu mine. Am încercat să iau cuvântul şi să le explic tărăşenia, dar fără succes.

–  Tu să taci! – mi-a retezat-o scurt şeful de catedră. Mincinosule.

La câteva zile, decanul a dat un comunicat de presă împotriva celui mai recent sondaj de opinie coordonat de mine la institutul pe care-l conduceam. Cu o vehemenţă rar întâlnită, a atribuit sondajului meu toate erorile posibile şi imposibile ale unui sondaj, a făcut legătură între informaţii care nu aveau nici o legătură, m-a acuzat de escrocherii metodologice, fără să catadicsească măcar să vină la institut să vadă cum s-a făcut sondajul. Fiind o somitate în materie, iar sondajul stârnind de câteva zile comentariile politicienilor şi jurnaliştilor, toate ziarele au preluat pe prima pagină acuzele care mi s-au adus. Dintr-o trăsătură de condei îmi spulberase toată credibilitatea pe care mi-o construisem cu multă râvnă ani îndelungaţi.

L-am sunat să-l întreb de ce a scris acele minciuni în comunicat.

– Mă faci mincinos? Tu eşti mincinosul, nu eu. Ce încredere să mai aibă cineva în ce faci tu, dacă minţi oameni nevinovaţi? Trebuia să trag un semnal de alarmă împotriva unora ca tine.

La şedinţa săptămânală de la facultate, şeful de catedră mi-a cerut să-i înmânez demisia, căci nu putea concepe să fie coleg cu un şarlatan. Iar colegii care erau membrii partidului ieşit prost în sondajul meu i-au ţinut partea, jigniţi de rezultatele murdare pe care le-am produs. Ca în şedinţele staliniste, eram condamnat fără nici o probă împotriva mea. Cum nu îmi dădeau posibilitatea să le explic, simţindu-se ofensaţi că încerc pe mai departe să îmi bat joc de inteligenţa şi profesionalismul lor, am simţit că cea mai bună apărare e atacul. Aşa că am anunţat că refuz să-mi dau demisia şi că institutul meu va da în judecată Facultatea şi pe decanul ei, pentru prejudiciile morale şi materiale aduse.

Odată deschise ostilităţile cu toţi colegii (în fapt, doar cu câţiva politruci, care credeau că, acuzându-mă, cresc în ochii partidului lor) simţeam că pericolul pierderii postului de la catedră a dispărut, dar nu şi şicanele la care urma să fiu supus. Şi, într-adevăr, răutăţile lor le-am trăit ca şi cum ar fi muşcat din carnea mea. O serie de articole defăimătoare la adresa institutului meu au apărut în presa centrală şi în revistele de specialitate. Clienţii tradiţionali au încetat să mai semneze contracte cu mine, iar alţii cărora le făceam oferte de finanţare, îmi trânteau uşa în nas. Reducerea drastică a fondurilor şi imaginea negativă a institutului i-a făcut pe mai toţi angajaţii să mă părăsească, acuzându-mă şi ei de un management defectuos. În scurt timp, am rămas singurul cercetător al institutului, asistat doar de contabila care trebuia să pregătească formalităţile falimentului.

Ca şi cum acestea nu erau de-ajuns, profesorul la care eram doctorand, a refuzat să mai coordoneze lucrarea unui cercetător dubios, deşi tema lucrării era dintr-un domeniu diferit de cel al sondajului criticat.

Dezastrele din plan profesional s-au răsfrânt inevitabil şi în viaţa casnică. La început am încercat să le minimalizez, râzând de oportuniştii mei colegi de la catedră, care îi cântau în strună decanului, acuzându-mă fără să aibă cele mai mici informaţii despre ceea ce blamau. Invidia că eu reuşisem să înfiinţez un institut şi să-l conduc o vreme cu succes îi făcea să mă critice cu atâta răutate. Dar soţia mea nu mai dădea crezare explicaţiilor mele optimiste. Simţea că pământul îmi fuge de sub picioare şi nu putea face nimic să îl oprească. O auzeam prin bucătărie sau baie blestemând:

–    Mama ei de excursie! Mai bine stăteam acasă.

Chiar şi în somn tresărea speriată, spunându-mi că a visat cum poliţia mă aresta pentru tot felul de vini, generate de aceiaşi babă nebună.

Dacă de arestare am scăpat, în schimb de controalele fiscale trimise la institutul meu de partidul de la putere (ieşit prost în sondajul cu pricina) nu am avut cum să scap. Toate instanţele cu atribuţii de control mi-au călcat biroul, ca toţi specialiştii să afle ce păţesc dacă mai prezintă rezultate negative la adresa partidului. De la Ministerul de Finanţe, Garda Financiară, Curtea de Conturi şi până la Casa de Sănătate, de Somaj, de Pensii şi Camera de Muncă – toate mi-au răscolit actele în căutarea unor nereguli. Şi toate au cerut ciubuc ca să mă scape cu amenzi mai mici. Unii au venit şi de trei ori într-o lună, amendându-mă că nu am plătit amenzile anterioare, pe care le contestasem în instanţă.

În scurt timp am ajuns unul din cei mai săraci sociologi şi probabil unul din cei mai proscrişi dintre ei. Până şi prietenii mă ocoleau, iar colegii de facultate nu ezitau să mă acuze de faţă cu alţii că sunt un escroc şi un mincinos. Doi dintre ei au publicat în reviste articole care criticau alte articole mai vechi ale mele, fiind foarte apreciaţi pentru acest curaj şi pentru profunzimea ştiinţifică demonstrată.

În această situaţie amărâtă, singura bucurie a fost naşterea copilului meu, în ajunul Crăciunului, cu trei luni mai târziu decât calculase mama decanului.

 

xxx

 

Presat de disperare, de sărăcie şi de spectrul ratării prelungite, m-am înfiinţat la uşa rectorului Universităţii, cerându-i să mă primească în audienţă. I-am povestit pe larg toată tărăşenia, cum am minţit-o prima dată pe femeia de la agenţia de turism, apoi cum ea le-a spus celorlalţi călători minciuna, pe care eu şi soţia mea am confirmat-o pe durata întregii excursii. Cum mi-am stricat călătoria din cauza acestei minciuni şi cum mama decanului mi-a stricat relaţiile cu toţi ceilalţi colegi de la catedră. Cum am fost respins la doctorat şi cum sunt perceput ca şarlatan de cei mai mulţi sociologi. I-am cerut să-mi acorde şansa unei reabilitări şi să-mi permită să mă înscriu la el la doctorat. M-a ascultat cu atenţie, a râs şi mi-a întins mâna. Am simţit că însuşi Dumnezeu îmi întinde mâna lui salvatoare.

M-am apucat cu o râvnă nemaiântâlnită de noul doctorat, pe care speram să-l termin într-un timp scurt. Am devorat toate cărţile pe care le-am găsit, chinuindu-mă să citesc în limbi străine despre care nu aveam nici cele mai elementare cunoştinţe. Am citit pe Internet toate studiile publicate în ultimii ani. Şi am scris câteva luni cu o viteză pe care nu o credeam posibilă.

Între timp, viaţa politică a început să fie tot mai agitată în apropierea alegerilor parlamentare şi prezidenţiale. Toţi colegii de catedră, mai toţi colegii de facultate şi cei mai mulţi specialişti s-au apucat de lucru în slujba partidului aflat la putere. Un politician al opoziţiei care avea nevoie de un sociolog m-a chemat să se lămurească asupra scandalului în care am fost implicat. Deşi i-am spus toată tărăşenia, el a povestit celorlalţi oameni politici că eu sunt de fapt o victimă a partidului aflat la putere. Iar vestea s-a dus şi în rândul celorlalte partide din opoziţie. Am fost rapid curtat de mai toţi politicienii dornici să ia locul celor de la putere. Aşa am ajuns în staff-ul celor mai importanţi opozanţi. Am făcut pentru ei sondaje şi i-am consiliat în alegerea strategiilor electorale. Bucuros că mi se ivise ocazia să mai muncesc, am dat tot ce am putut mai bun din mine.

Opoziţia a câştigat alegerile, iar eu m-am trezit cu o faimă la care nici măcar nu puteam visa. Ea a reaprins însă vechiul scandal cu sociologii fostei puteri, care mă acuzau de pierderea vechilor privilegii şi resurse financiare, îndreptate abuziv şi răzbunător spre mine. În forme pretins savante şi profund ştiinţifice, numeroase articole mă prezentau într-o lumină odioasă, deturnând fonduri şi făcând cercetări de mântuială, prostituând ştiinţa şi trăgându-i în jos pe proaspeţii politicieni veniţi la putere. Nedorindu-şi scandaluri imediat după preluarea guvernării, aceştia nu au pregetat să mă abandoneze şi să-şi îndrepte atenţia şi fondurile spre aceiaşi sociologi care lucrase împotriva lor în campania electorală. Colac peste pupăză şi rectorul a refuzat să mai coordoneze doctoratul unui ins din ce în ce mai controversat.

Cum nu mai găseam pe nimeni care să mai lucreze cu mine, am hotărât să emigrez. După multe discuţii, soţia mea a înţeles că nu am altă şansă să supravieţuiesc profesional. Iar în alte domenii nu reuşeam să pătrund într-un mod care să-mi ofere speranţa afirmării. Am plecat în Statele Unite ale Americii, la sora mea care trăia în Phoenix de câţiva ani. Cu mare greutate am reuşit să mă angajez operator de interviu la un institut, muncă pe care în ţară refuzam să o mai fac încă din anul II de studenţie. Norocul însă mi-a surâs repede, căci am reuşit să-l conving pe şeful institutului de greşelile metodologice făcute. Am ajuns coordonatorul reţelei de operatori, apoi coordonator al unor cercetări şi director adjunct. Mai parcusesem paşii aceştia în urmă cu vreo 15 ani în România, aşa că mi-a fost uşor să avansez fără să îmbătrânesc în funcţii mărunte. În scurt timp am ajuns să fac parte din conducerea unuia dintre cele mai cunoscute institute americane de sondaje. Aveam grijă să nu intru în scandaluri cu datele pe care le produceam, încercând să dau sondajelor o greutate ştiinţifică deosebită, rodul unei munci riguros efectuate.

Dar trecutul din patria natală a revenit în actualitate cu şi mai mare vehemenţă. Nemulţumiţi de rezultatele unei cercetări despre războiul din Irak, unii politicieni americani au republicat articolele negative apărute împotriva mea în România, încercând să demonstreze astfel neseriozitatea mea şi a datelor produse.

Îmi vedeam deja cariera făcută ţăndări, retrăind aceleaşi mizerii, cu scuze necrezute de nimeni, cu acuze nedemonstrate de nimeni, dar certe pentru toată lumea. Mă vedeam din nou cu traista în băţ, plecând în alte ţări, încercând din nou să-mi construiesc o carieră, care se spulberă la prima rafală de vânt. Atunci m-am hotărât să stau de vorbă cu baba, cu mama decanului, cu femeia de la care a pornit toată tărăşenia. Nu ştiam ce vreau să-i spun, dar în mintea mea se înfiripase ideea că dacă de la ea a pornit tot răul, tot de la ea se poate opri. Aşa că am pus mâna pe telefon şi am sunat-o, rugându-mă lui Dumnezeu să o găsesc în viaţă.

 

xxx

 

Iar Dumnezeu mi-a ascultat ruga. Mi-a răspuns chiar ea la telefon. I-am cerut insistent să mă asculte, dar a spus că nu vorbeşte cu mine la telefon, că vrea să îmi vadă faţa atunci când îi vorbesc. Fără să-i spun nimic nevestei, am luat primul avion şi am venit în ţară.

A doua zi dimineaţă eram postat la uşa ei. M-a primit rece, cu un dispreţ pe care nu se obosea să-l ascundă. Am încercat s-o înduioşez, spunându-i că am minţit la agenţia de turism deoarece ţineam morţiş să-i fac nevestei un cadou cu ocazia aniversării noastre. I-am povestit toate consecinţele minciunii mele, spunându-i că toate acestea mi-au afectat nu numai cariera, ci şi viaţa de familie, căsnicia fiindu-mi la un pas de destrămare. M-a ascultat mai bine de o oră fără să mă întrerupă, apoi a început ea să vorbească.

–    Excursia în Grecia a fost cel mai minunat lucru care mi s-a întâmplat în ultimii vreo 30 de ani. De când s-a prăpădit bărbatu-meu, Dumnezeu să-l odihnească, nimeni nu m-a mai băgat în seamă. Trăiam parcă aşteptând clipa când o să mor, fără să mai cred că un lucru bun mi s-ar putea întâmpla în viaţă. Băiatul meu e mereu ocupat, are familia lui şi îmi dă din când în când telefon parcă să vadă dacă n-am murit. Mi se părea că m-a trimis în Grecia să-mi rup oasele pe-acolo şi eram convinsă că excursia îmi va scurta zilele. Dar v-am întâlnit pe voi, pe tine şi pe frumoasa ta soţie. V-aţi purtat aşa de frumos cu mine cum nu s-a mai purtat nimeni de multă vreme. Mi-aţi făcut în 12 zile mai multe poze decât mi-a făcut regretatul meu soţ în 30 de ani de căsnicie. Nici pacienţii pe care i-am avut nu mi-au ascultat sfaturile cu mai multă atenţie ca voi. Mă şi gândeam să vă propun să acceptaţi să vă botez eu copilul şi să mă primiţi ca bonă. Aşteptam sorocul naşterii ca să vă propun aceste lucruri. Ca apoi să aflu că totul a fost o minciună. Am simţit că pică cerul pe mine. Toate visele mi s-au spulberat, toate planurile s-au dus pe apa Sâmbetei. V-aţi bătut joc de mine într-un mod atât de cinic şi de gratuit, încât nu puteam să vă las nepedepsiţi.

După îndelungi peroraţii morale despre minciună, presărate cu lamentaţii despre binele pe care l-a făcut în viaţă şi care a trecut neobservat de toată lumea, a aceptat să vorbească cu fiul ei, în vederea unei reconcilieri.

A doua zi am fost primit şi de decan acasă. Ameţit de whisky-ul făcut cadou, de promisiunile publicării lui în marile reviste americane, de bursele de cercetare alocate lui şi facultăţii lui, dar gândindu-se şi la eşecurile recent suferite de el şi acoliţii lui, lăsaţi de izbelişte de noua putere (care îmi trimetea în ultimul timp bezele de simpatie prin presa locală, solicitându-mi revenirea pe scena ştiinţifică românească) şi convins că destinul căsniciei mele stă în mâinile lui, a acceptat să dea un interviu filmat în care a povestit cum a fost îmboldit de maică-sa să scrie acel articol devastator, cum l-a scris fără să se uite măcar pe baza de date sau pe nota metodologică a sondajului, cum i-a împins şi pe ceilalţi trepăduşi de la catedră să scrie tot felul de mizerii împotriva mea. În final, o ruga pe nevastă-mea să îl ierte şi să nu părăsească un savant atât de cinstit ca mine.

Impulsionat şi de o mică sumă primită ca avans la deplasarea în America, i-a convins şi pe ceilalţi colegi de la catedră să i se alăture, cu declaraţii filmate către nevasta mea. Unul câte unul, au trecut toţi prin faţa aparatului de filmat, recunoscând şi alte lucruri pe care nici măcar nu le ştiam. Mai mult decât atât, unii au spus şi lucruri făcute de către alţi sociologi, pe care nu îi credeam implicaţi. Decanul le-a promis că îi voi angaja la noul institut pe care îl voi înfiinţa în România, dacă îmi salvează căsnicia.

Cu ajutorul unui operator tv am reuşit să fac un film despre mizeriile sociologiei. Filmul a avut un succes răsunător, primind un premiu internaţional. În urma difuzării lui, decanul a fost demis, la fel și toţi colegii implicaţi în scandal, în locul lor venind o echipă tânără la catedră. Acum am revenit pe piața sondajelor cu un renume mult sporit. Şi nicicând nu mi-a mers căsnicia mai bine.

 

31 mai 2005