Dacă mi-e rușine că sunt româncă – Un răspuns la întrebarea lui Viorel Vintilă

Pornind de la ideea din articolul precedent, al lui Viorel Vintilă, ”Îți este rușine că ești român ?”, m-am gândit că  nimic nu este doar alb și negru, întrebarea frustră are nevoie de răspunsuri ușor nuanțate. În niciun caz nu mi-a fost rușine că sunt româncă, dar au existat destule situații în care care aș fi preferat să nu fiu, în care m-am simțit umilită, sau jenată de faptele și comportamentul conaționalilor mei, mi-a fost rușine că ei sunt români.

Prima dată când am simțit că-mi iau obrajii foc de rușine, a fost prin 1992, când am plecat pentru 4 zile în Limassol – Cipru, călătorind cu avionul plin de așa zise dansatoare, în realitate, carne proaspătă pentru bordelurile cipriote. Am aterizat în Larnaca, de unde urma să călătorim cum mașina încă vreo 90 de km până la Limassol. Fetele alea au fost încolonate de ”ghidul” lor, la vamă. Vameșii ciprioți, obișnuiți cu astfel de grupuri de ”dansatoare”, le-au scos amuzându-se pe limba lor, haină cu haină, chilot cu chilot din valize, ridicându-le în sus, arătându-și-le unul altuia, comentând batjocoritor cine știe ce… Mă așezasem la alt punct de control, rugându-mă în gând să nu sufăr același tratament, ținând strâns invitația de la un om de afaceri care ne invitase în scopul încheierii unui contract pentru câteva zile în Limassol. Spre ușurarea mea, nici nu mi s-a deschis valiza. Am aruncat o ultimă privire spre grupul de fete care-și îndesau lenjeria la loc în bagaje. Mi-a fost jenă, milă, m-am simțit ca aparținând unei nații de râioși.

M-am simțit rușinată de conaționalii mei la Roma. Acolo sunt mulți, majoritatea muncind ca menajere, muncitori în construcții, îngrijitoare de bătrâni și-n cele mai fericite cazuri, baby sitter. Mulți dintre românii din Italia, sunt însă plecați acolo la furat, la cerșit și la prostituție. Seara, străzile Romei sunt înțesate de prostituate românce, piețele sunt invadate de țigani proveniți din România, care ți se jeluiesc cu mâna-ntinsă  ”dami un soldo, i bambini moiono di fame, siniora”. Tinerii români sparg semințe în gurile de metrou și poți recunoaște zona unde locuiesc comunități de români după mormanele de coji de semințe din stație, după pet-urile de bere românească pe care o cumpără de la magazinele românești, ”uitate” pe trepte , sau pe terasamentul căii ferate. În orice piață, ai ”șansa” să găsești un ”intreprinzător” român cu DVD-uri și CD-uri piratate de vânzare, și ca să-și vândă cât mai bine marfa, dar și să se simtă el, comerciantul bine, are și boxe din care urlă Salam, Guță sau Adi de la Roma.

Am fost invitată la inaugurarea unui restaurant românesc, cu un nume foarte sugestiv ”Traian și Decebal”, cu toate că după ce-am cunoscut proprietarii aș fi putut jura că în afară de ”împreunarea” celor doi spre formarea poporului român, nu știau nimic altceva, nevând nici măcar curiozitatea de se holba la scenele de pe Columna atât de la-ndemână. Restaurantul era de fapt o hrubă, un beci cu mobilier sărăcăcios, cu mese pe care se așezase eternul aperitiv românesc: două felii de salam prost, o bucată de brânză, juma de roșie, două bucăți de slănină și niște… scobitori. Vin de 7 lei, românesc, plus mult așteptatul moment cultural, maneleala. 3 lăutari și o pereche de boxe care-ar fi trezit și morții din Teleorman. Mi-am privit conaționalii dând din buric, mișcând șoldurile și sânii pe jumătate ieșiți din bluze strămte, maieuri ridicate peste burți generoase, țopăiala generală printre mese, dansatorii încinși de vinul ieftin izbindu-se de scaune, meseni, fără ca măcar să-și ceară scuze. Un amestec de primitivism, de mirosuri de traspirație, fețe îndobitocite de băutură, fum de țigară, deși în toate localurile din Italia, fumatul este interzis. N-am stat, n-am rezistat, fusesem așezată la loc de cinste lângă o boxă. Îmi sărise și salamul din farfurie, tacâmurile și paharele tremurau pe masă, iar inima-mi vibra dureros în piept. Nu m-am simțit mândră în momentul acela și aducându-mi aminte, nu mă mândresc nici acum.

Am cunoscut și români de care n-am avut motive să-mi fie rușine, ba chiar m-am mândrit cu ei, dar sunt atât de puțini încât nu contează. Mulți dintre ei trăiesc izolați de comunitățile de români din aceleași motive enumerate de mine mai sus.  În acest moment, imaginea românilor în Europa este una deplorabilă și cine spune că e nemeritată, ori e naiv, ori habar n-are ce vorbește. N-a fost niciodată într-un bloc ocupat de români, nu i-a auzit pocind două limbi deodată, vorbind o rotaliană grețoasă, amestecând cuvinte de-a valma, nu i-a văzut cerșind, cântând prin trenuri, nu i-a văzut la furat, sau înțesând marginea șoselelor la ”produs”, sau zăcând morți de beți prin parcuri.

Știu că în SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă, lucrurile stau altfel, doar pentru acolo nu ajunge oricine cu 100 de euro de drum în buzunar. Da, știu că pe alte continente, românii sunt priviți drept oameni muncitori și calificați, cu o educație solidă, respectați și la mare căutare, dar nu e și cazul Europei, din păcate. Mă pregătesc de-o mică vacanță în Italia, lângă Venezia și caut apartament de închiriat. În toate modulele de rezervare și în toate mailurile pe care le-am trimis cerând oferte, am omis intenționat să-mi declar naționalitatea dintr-un motiv dureros de adevărat: pentru români, nu prea există apartamente sau camere de hotel libere. Am să mi-o declar însă când ajung, după ce voi fi sigură că nu mai pot fi refuzată și-am să urmăresc cu atenție umbra ce va trece fugar pe fața proprietarului.

Nu, nu sunt mândră că sunt româncă nici măcar la farmacia din Artand – Ungaria, la 7 km distanță de mine, nu sunt mândră nici în Austria când poliția oprește toate mașinile cu numere românești. Credeți să ne persecută străinii doar pentru că suntem români? Mai gândiți-vă…Sunt mândră la mine acasă, dar cu rezerve. Sunt mândră când merg în Apuseni unde mai există încă români cu care te poți mândri, dar și ei mor, săracii. Iar când ei nu vor mai fi, nu știu ce motive de mândrie voi mai putea avea. Sunt mândră când  aud imnul, când văd paradele militare, sunt mândră de folclorul nostru, de costumele noastre și de tradiții, sunt mândră de Ziua Națională, de conaționalii mei inteligenți, de sportivii noștri de excepție, de drapelul nostru… dar cred că nu e de ajuns, nu?

 

Autor: Angela Tocilă
Sursa: politicstand.com