Departe de copii

Lia Moldovanu ______________________

Gândurile și sentimentele unei mame care a trebuit să-și lase acasă copiii pentru a le asigura un viitor sunt inimaginabile. Iar societatea românească e plină de astfel de situații. Iată doar o frântură din ce poate simți o mamă …

Vine un moment în viață când trebuie să iei o decizie radicală. Nu-ți mai ajung banii nici să trăiești, dar nici să mori și, te simți neputincioasă. Salariul abia iți ajunge să plătești cheltuielile casei, iar de cumpărat haine și încalțaminte, nici nu se poate vorbi. Ți-e jenă când mergi la părinți să tot pleci cu sacoșele pline, când știi că ar trebui să fii tu sprijin pentru ei.

Vine și cealaltă zi, în care te uiți la facturile de la bancă, gaz, curent electric și la frigiderul gol. Ai văzut mai demult un film, din care ai reținut clar doar scena în care familia se adună acasă, toți glumesc, se așază la masă, discutând de scoală, serviciu, despre locul unde vor merge în vacanță. Chiar dacă tot te-ai amăgit cu speranța că „mâine va fi mai bine”, începi să înțelegi că acest lucru nu se va întampla nici azi și nici mâine. Dai vina pe guvern, iți mai vin în minte zilele când lucrai în fabrică, când aveai un serviciu fix, un soț iubitor, casă plină de râsetele copiilor. Azi ți-au rămas doar ei, copilașii… restul s-a pierdut în negura vremurilor tulburi.

Și vine dimineața aceea când te trezești obosită și panicată, cu un gând care nu-ți dă pace: „de unde mi-o fi venit ideea asta?”, te întrebi, neavând curajul să-l spui cu voce tare. Ideea persistă însă, așa că, după zile și nopți nedormite, decizi că trebuie să faci un pas mare.

„Plec in străinatate! Plec?!”

Vin momente în care te cuprinde teama, când te gândești ce va fi de ai tăi, scrii rețete de gătit și sfaturi pentru viața de zi cu zi. Știi ca n-ai încotro și, cu toată teama, ajungi la ziua când se umple paharul de tot… Următorul pas e să apelezi la cunoștințe. Care știe, cine te poate ajuta? Uneori ai noroc și găsești pe cineva dispus să pună o vorbă la vreo rudă „de-afara”. Alteori ești pe jumătate norocoasă: persoana de „legatură” vrea bani pentru ajutorul dat. Iți faci calcule peste calcule și-ți rămâne varianta de împrumut sigură: credit cu buletinul. Iți faci repede bagajul, te prefaci că ești veselă, „las’ că trimite mama bani”, le spui copiilor. La părinți te rogi ca în biserică, să fie atenți cu nepoții, să nu cumva să se apuce de rele ori să pățească ceva. Și pleci, chiar dacă lacrimile de pe obrajii copiilor te frig pe suflet, pleci, cu ultima imbratisare pe fuga.

În autocar începe greul. Lângă tine ciripesc vesele două tinere. Pe două rânduri de scaune în fața ta stau „veteranii”: bărbați cu mâinile crăpate de muncă, deja rutinați de multele călătorii, femei care în răstimpuri vorbesc degajat la telefon în limba italiană. Tu nu înțelegi nimic și te faci mică de tot, scrutând dincolo de geam, în întuneric, căutând în van chipurile celor dragi.

„Doamne, unde plec?”, te întrebi printre oftaturi.

Și treci granița, iar inima ți se rupe cu fiecare kilometru parcurs. În răstimpuri te prinde somnul, te trezești speriată de vuietul vocilor, manele și ceva claustrofobie. Te dor picioarele umflate, te doare spatele, dar cel mai tare te doare sufletul. Te intrebi în răstimpuri: „cum se vor descurca fara mine cei de acasă?!” După zeci de ore de călătorie începi să ignori toate astea și te rupi de realitate, te desparți de trupul și sentimentele tale, le scuturi ca pe-o cârpă de praf, ca să reziști. Și le scuturi așa bine, că în prima lună de muncă nu-ți pasă de nimic. Nu contează cei 300 de euro oferiți femeii care ți-a dat locul de muncă. Nu contează că dormi iepurește, tresărind la respirația bătrânei, rugându-te doar să traiască destul ca să-ți scoți familia din greutăți. Nu contează nici că nu-ți plac pastele fierte. Știi că trebuie să mănânci ca să reziști. Fiindcă ești „brava con la mamma”, fata bătrânei ți-a cumpărat telefon și cartelă cu credit, iar primul telefon îl dai acasă, după aproape o lună de când nu știi nimic de-ai tăi. Vocile copiilor te ridică până la cer. Cele câteva minute în care i-ai auzit ți-au fost de-ajuns ca să te scuturi de dor și să rezisti!

Primul salariu e o mare sărbătoare. Ți se par mulți de tot, dar mai mereu se termină în aceeași zi: platești femeia care te-a ajutat să găsești postul, trimiți banii pentru împrumuturile din țară, pentru cheltuieli. Tu îți cumperi doar credit pe telefon, ca să poți suna acasă… iți ajunge atât, că doar ai promis: „las’ că trimite mama bani”.

Lunile trec, trece anul, iar tu nu mai știi bine cine ești. Nu recunoști ființa aceea care te priveste din oglindă. Tu știi doar că trebuie să muncești, trăiești o lună pentru satisfacția din ziua de salariu. Atunci ești plină de frenezie, atunci toată lumea este a ta, știind ca în acel depărtat „acasă”, ai tai nu duc grija zilei de mâine. Însă munca de ,,badantă” iți fură nu doar viața de familie, iți ia tot, până și dreptul la sărbători. La Paști și la Crăciun cunoști românii prin magazine după cărucioarele pline cu dulciuri. Așa faci și tu, trimiți când poți câte ceva tuturor, și te bucuri când le simți vocile recunoscatoare. Doar aceea e sărbătoarea ta, să știi că cei de acasă o duc bine.

La Crăciun e cel mai greu. Cei din familia în care lucrezi se felicită, fac schimb de cadouri, se bucură cu toții și mănâncă din bunătățile pregatite de tine. Te invită la masă, dar nu mănânci. Ai fi mâncat o tochitură, un borș cu carne, o felie de cozonac românesc, adevărat! Sau n-ai fi mâncat nimic, doar să fi fost acasă, lângă copilași, lângă cei dragi!

Seara tarziu, când ai pus toată casa la punct și bătrâna doarme, reușești să-i suni, ca să le urezi ”Crăciun fericit”. Îi auzi râzând, glumind și tachinându-se; vor să știe dacă ești bine și îi simți multumiți și liniștiți, ca în filmul acela văzut demult: o familie adunată la masă, povestind și făcând planuri. Doar că, prinsă de vârtejul vieții, tu rămâi în afara acelei scene, biet regizor al unui film în care nu poți fi actor…