DIN NOU… ACASĂ!

Am plecat de ACASĂ cu ani buni în urmă ,” cu roua în picioare”, cum spune cântecul. O vreme nu am mai numit ACASĂ un alt loc decat locul nașterii mele din lunca giurgiuveană, de la buza Dunarii.
Am plecat la vârsta când începusem a memora poezia cu somnoroase păsărele… Știam să povestesc toate pățaniile lui Nică a lui Ștefan a Petrei și să cânt “Alunelu alunelu/ Hai la joc…”. Copilaria mea avea miros de poveste.
În următorii ani “ de străinatate”, am pașit pe străzile Romei cu “rădăcinile” mele ascunse ca într-o mare taină. Le țineam ascunse în ie, în florile din păr, în blugii evazați târâți nostalgic prin pulberea citadină. Înca imi răsuna în minte “Alunelu/alunelu…” dar cântecul nu mă mai invita la joc… Crescusem.
Îmi ascundeam accentul “străin” cât puteam de bine, bucurându-mă când cineva mă lăuda că vorbesc fără cusur limba țării de adopție. Pățaniile lui Nică se pierdeau undeva într-un colt al memoriei, pe ulițele prăfuite din Humulești iar păsărelele somnoroase se ascunseseră de tot printre ramurile vechiului salcâm.
Mergeam târându-mi “rădăcinile”, originea, prin mirosul încins al betoanelor sau al țevilor de eșapament aliniate în marile intersecții. Mergeam la școală și mă întorceam în apartamentul micuț și supraaglomerat, situat la mansarda unui bloc vechi caruia începusem să-i spun ACASĂ.
Încercam acum să-mi smulg rădăcinile, chiar dacă mă durea. Începusem să-l uit pe adevaratul ACASĂ, prinsă în iureșul vieții adolescentine și pentru că nu vroiam cu nici un chip sa fiu o singuratică neadaptată. Vroiam sa aparțin noului ACASĂ!
Intre timp, ia s-a destrămat, florile din păr s-au uscat iar blugii nu au mai putut să-mi ascundă “rădăcinile”. Atunci am avut nevoie de adevaratul ACASĂ mai mult ca oricând. Aveam nevoie să reascult balada lui Porumbescu, să mă îmbăt de mirosul florilor de iasomie în nopțile târzii, să visez din nou la istorisiri cu final fericit … să vad țărani în straie de sărbătoare adunați in fața bisericii….
După aceea, a urmat o perioadaă în care am experimentat mai mulți de ACASĂ, mutându-mă cu locuința de ici-colo și călătorind peste mări și țări… Experiența mea de adolescentă inter-culturală, limbile pe care le vorbeam chiar mai bine decât pe cea de origine, locurile mondene pe care le văzusem, aventurile pe care le trăisem, nu puteau nicidecum sa înlocuiasca “comoara în adâncuri îngropată” și nici sentimentul de apartenență la adevaratul ACASĂ …
Sufletul meu firav și dornic acum de stabilitate încerca să se agațe de un ACASĂ, făurit din multe vise și multă imaginație. Mi-au trebuit ani să-nțeleg că adevaratele mele “rădăcini”, adevaratul meu ACASĂ este casa mea din micul oraș giurgiuvean, de la buza Dunării.
Tot timpul căutasem pe ACASĂ încercând să mă îmbrac la ultima tendință, să-mi îmbunătățesc accentul, călătorind prin lumea bună, cu maniere și ifose mondene. Și am pierdut esențialul. Căutam ceea ce aveam deja.
ACASĂ rămâne locul unde bunica iși ștergea mâinile de spuma rufelor ca să-mi citească o pățanie de-a ursului păcălit de vulpe, unde bunicul îmi cânta seara câte un cântec popular vechi, vechi de când lumea. Îmi amintesc aceste lucruri destul de bine, așa cum îmi amintesc parfumul teilor de pe străduța noastră, sărbătorile de iarnă și mirosul de pâine aburindă, abia scoasă din cuptor.
ACASĂ rămâne pentru mine locul unde mama , seară de seară, așezată în balansoarul de lemn din grădină, mă ținea în brațe și-mi fredona cântece sau îmi citea despre pățaniile năzdrăvanilor de iezi neascultători. În casa mea, printre tablouri pictate pe lemn sau îmbracate în argint, l-am găsit pe ACASĂ. Am adus, recent, un tablou vechi ce îmi amintește de copilărie dar și de bunicii mei: un ISUS blajin, imprimat pe hârtie îngalbenită de trecerea anilor. Cand îl privesc, ca pe o peliculă de film, se derulează în minte imagini de pe Dunăre, de pe strada noastră, cu strigăte de copii la joacă, miros de pâine aburindă și îngânări de cântece bătrânești.
Acum nu mai simt că trebuie să-mi ascund “rădăcinile”. Sunt ACASA!