Din Roma, caput mundi, la albinele de pe dealurile Ploscuțenilor

O familie din Ploscuțeni (Vrancea) a dat munca pentru străini, în Capitala Italiei, pe „dulceața” unei afaceri proprii în satul natal.

Pe Gabriel și Gabriela Stoica i-am cunoscut acum doi ani la Roma. Viața îi adusese acolo, departe de casă, cu copii, cu muncă, cu tot ceea ce însemna existența de zi cu zi. Probleme incluse. Pentru ei probleme de sănătate, de bani, de muncă, într-o Italie care se poticnește tot mai mult și unde, după 12 ani de emigrare și sacrificii nu mai era America visată.

Munca deveniste o problemă, pregătirea copiilor, deși cu rezultate de excepție (despre Iulian, băiatul cel mare, am scris la vremea respectivă) o chestiune incertă … Atunci Gabriel începuse să-și facă planuri, să gândească la o nouă readaptare: cea de la casa natală.

Cofetăria din sat

Prin mai, când salcâmul se scuturase și teiul își arăta albeața prin pădurile de pe malul Siretului, am ajuns la Ploscuțeni. Localitate pitorească, întinsă vesel între malul stâng al râului și coasta dealului împădurită, Ploscuțeniul este locul de unde cu mulți ani înainte familia Stoica plecase spre mirajul Italiei. Viața bate filmul și realitatea economică a râvnitei cizme Occidentale începuse să se năruie. Nu intrăm în detaliile motivelor reîntoarcerii. Cert este că, de la ultima vedere la Roma, familia Stoica a renăscut total.

O curte lungă, ce pleacă din strada principală, urcă lin spre casa dintre pomi pe care au cumpărat-o aici. Dincolo de ea, pe deal, grădină mare, plină de pomi fructiferi, copaci și stupi, animale în grajduri…

Încrederea lor în România, într-o afacere acasă, în dormitul pe propria pernă, trezitul la cântatul cocoșului și avutul grijii de gospodăria lor și nu munca pentru străini, printre străini, le-a dat altă energie. Fețele lor sunt radioase, inimile lor tresaltă când îmi povestesc de ce au făcut și ce fac în continuare: o cofetărie mică, amenajată cu tot ce trebuie, adună seara tineretul din sat care vine aici să se relaxeze dar să mănânce și pizza pe care Gabriela o pregătește așa cum a învățat la Roma. Mai un suc, mai o bere, și ziua e un du-te-vino de clienți.

Mierea dulce se face cu șpagă amară

Dar treaba lor cea mai serioasă, cu care se mândresc cel mai mult, este mierea de albine.

Anul acesta au avut prima producție. După ce au investit tot ce au avut în acest bussines, rezultatele au început să pară. Au accesat și fonduri europene, cu șpaga aferentă, bineînțeles, fără de care nu înțelegeau de ce nu li se eliberează dosarul care era gata. Acum au prima miere din flori de salcâm. Mergem într-o altă gospodărie, cea a tatălui său pe care, la 83 de ani, îl găsim în curte lucrând la fabricarea stupilor. Aici îmi arată întregul ciclu al producerii acestor sofisticate case pentru albine.

Gabriel a început această afacere alături de fratele său. Cât a muncit în Italia a agonisit. Pusă agoniseala la un loc cu experiența de peste nouă ani a fratelui său, – acesta a lucrat într-o stupină în zona Frosinone -, a făcut să iasă la iveală lucruri noi, stupi cu sisteme de control la vedere al albinelor, – de care sunt tare mândri-, producția acasă a acestora fără a fi nevoie să-i mai cumpere, realizarea lor cu grijă și la costuri mici.

Moș Ion, tată celor doi băieți întorși de pe meleaguri străine, e fericit să aivă copiii în ogradă și să-i vadă trebăluind, construind. Curtea e plină de stupi, atelierele pline de scule și mașini pentru lemn și fier.

Urcăm pe un alt deal, tot al lor, unde natura te învăluie cu miresme, adieri și zumzet de albine. Departe traficul, departe aglomerația, claxoanele, înjurăturile, frenetismul celor care au treabă dar nu fac mare lucru. Aici câteva mii bune de albine fac drumuri istovitoare, ajungând până la 2 km, pentru a aduce polenul în stupii înșirați într-o anumită logică. Nepotul lui Gabriel, fost elev, la rândui, la școlile din Frosinone, este ghidul nostru. Curtea fratelui lui Gabriel e plină de orătănii iar coabitarea unui mistreț cu un porc domestic este expresia maximă a păcii și înțelegerii între animale.

Într-un singur an au reușit să aibă 270 de stupi cu familii cu tot iar rezultatul mergem să-l vedem pe viu. Butoaie mari de inox sunt pline cu miere abia centrifugată cu o seară înainte. Ochii îi surâd lui Gabriel Stoica iar satisfacția muncii sale este deplină. Lin, densă, curge mierea care umple borcanul cu delicatesa cum rar întâlnești. Toată această miere muncită de albinele de pe deal și de mânile lui Gabriel și ale fratelui, care au crezut în întoarcerea acasă, și care, dincolo de greutățile birocratice de care România nu vrea să scape, este satisfacția muncii acasă la ei. Oamenii aceștia și-au suflecat mânecile și au făcut ce știau mai bine: să muncească.

Cei doi copii ai lui Gabriel și Gabriela Stoica sunt la școală. Iulian, copilul care acum doi ani de zile intra al doilea la singurul liceu de muzică din Roma, fără să aivă pregătire de specialitate, a lăsat caput mundi și-și continuă învățătura la un liceu de muzică din Bacău iar sora cea amică, deși de puțin în țară, este deja olimpică.

Oameni simpli, oameni care cred în ceea ce fac, oameni care sfințesc locul oriunde s-ar afla.

Cristi Merchea