Doamne, ocroteşte-i pe români!

 

 

 

Liliana  Nechita __________

Este un cântec vechi, dar a devenit un fel de imn în biserica românească din Terni. Ceea ce se-ntâmplă aici în fiecare duminică este un leac pentru inimile pline de dor ale emigranţilor, pentru sufletele lor care se zbat între două lumi.

Povestea începe acum mai bine de 12 ani când preotul Vasile Andreica soseşte în oraş pentru a-i ajuta spiritual pe românii de aici; dacă atunci erau în număr mare, acum sunt cel puţin 4.000. La început aici nu era nimic, doar clădirea unei biserici italiene vechi şi abandonate. Românii căutau biserica şi părintele căuta românii: lăsa bileţele prin locurile publice, anunţa că se va sluji liturghia în limba română, începuse deja s-o facă singur, în biserica goală, devenită ortodoxă, aşteptând ca oamenii să afle. Şi au aflat: încet – încet, s-au adus unii pe alţii, au adus icoane, au început să se cunune, să-şi boteze copiii, să aprindă lumânări la “Vii” şi la “Morţi”, să facă pomeniri şi să se roage pentru sănătatea celor din ţară. Şi pentru întoarcerea lor. Da, e lucrul pe care şi-l doresc cel mai mult. Oamenii au început să se simtă-n largul lor aici, biserica devenise “acasă” pe pământ străin.

        Într-o zi, cu vreo 8 ani în urmă, după slujba de duminică, părintele văzu câteva „badante” care îşi mâncau sandvişurile printre maşinile unei parcări din apropiere. De atunci biserica a rămas mereu deschisă duminica, până târziu, femei pricepute şi harnice pregătesc mereu bucate gustoase pentru toţi, lumea aşază mesele chiar sub ochii sfinţilor din icoane, oamenii stau alături de Dumnezeu, se prânzește, se leagă prietenii. Cei care-şi sărbătoresc zile de naştere, onomastici sau aniversări preferă s-o facă aici, cu un tort şi urările de bine ale tuturor. Părintele spune:

– Fiţi uniţi! Staţi împreună, să vă ajutaţi unul pe altul! Şi oamenii aşa fac, îl ascultă pentru că Vasile Andreica nu e doar preot, ci un adevărat păstor al comunităţii de aici.

Susţinător al culturii româneşti, îi îndeamnă pe oameni să trăiască frumos, să nu-şi uite limba şi neamul. Iar oamenii se simt astfel încurajaţi spre mai bine: acum s-au organizat, fac repetiţii, cântă şi recită, iar concertele lor, ale acestor români care-şi poartă cu mândrie portul popular, emoţionează până la lacrimi. Ceea ce mă bucură este însă faptul că văd foarte mulţi copii care s-au născut aici şi pentru care biserica ortodoxă românească este parte din viaţa lor. Nu lipsesc de la slujbe nici ei, şi, îmbrăcaţi de mititei în costume populare, cântă şi recită alături de cei mari.

Aşa cum s-a întâmplat acum, de hramul Parohiei Sfânta Cuvioasa Parascheva, când am fost din nou împreună, cântând: “Doamne, ocroteşte-i pe români!”Cu gândul la toţi cei plecaţi şi la toţi cei rămaşi în ţară!