„Dulce și Amar” începe cu povestea unui „badant”

Rubrica noastră „Dulce și Amar” debutează cu povestea unui „badant”. Constantin și-a luat „sufletul în mâini” și a scris redacției

Din cauza specificului acestei munci, fiind închis mai toată ziua între pereții casei, când scap vorbesc mult, așa că, de la început vă cer scuze, dacă voi scrie mai mult.

Să zicem că mă numesc Constantin și în toamna anului 1999 am luat drumul pribegiei, ajungând în Italia. Am muncit pentru 20 de ani într-un mare combinat, aveam doi copii de 14 și 4 ani.

Salariul era satisfăcător, muncind în trei schimburi, la foc continuu, chiar și duminicile, însă, gândind în viitor, acei bani nu îmi erau suficienți pentru a menține copiii la studii. Acesta a fost motivul pentru care am ales străinatatea.

Începutul nu a fost ușor, deși atunci se găsea de muncă. De fapt,  după două zile începusem munca pe șantier și era ceva cu totul necunoscut pentru mine, însă am strâns din dinți și am mers înainte, de dragul celor pe care îi lăsasem  acasă.

La început dormeam și câte cinci într-o cameră, dar după o lună am reușit să iau un apartament în chirie. Apoi, după un an a venit și soția, copiii rămânând cu bunicii. În 2002 a venit legea pentru permisele de ședere și în 2003 am reușit să îmi văd copiii, după patru ani. Cel mic, deși vorbeam mereu la telefon, nu mă cunoștea. În casă cerea totul bunicii. Atunci nu puteai face cale întoarsă, căci altfel primeai interdicție de a mai ieși din țară cel putin cinci ani. A trebuit să așteptăm legea.

Au trecut anii, fata a terminat facultatea de drept, iar cel mic la 11 ani a zis: „ori vă întoarceți acasă, ori rămân aici„. Așa că, a rămas. Între timp a terminat liceul și azi este student la Facultatea de Istorie La Sapienza din Roma.

Lucrând pe șantier toți anii ăstia, în 2008 mai ales, acest sector a simțit criza, așa că, pentru foarte mult timp am rămas fără muncă. În mintea mea bolnavă, crezând că în acest mod reușesc să salvez situația, jucam tot mai mult la pariuri sportive. Am ruinat totul! Pentru mine devenise o boală și, din păcate, nimeni nu m-a înțeles și nu m-a ajutat. Aveam nevoie de un medic  sau de o lovitură puternică ce nu a întârziat să apară. Soția a înaintat actele de divorț, iar eu am acceptat, am făcut acest lucru în fața notarului, de comun acord. Repet, eu am fost singurul vinovat și îmi asum toate responsabilitățile.

Muncă în ziua de azi nu se mai găsește ușor. Eram singur, fără familie, fără casă. Am schimbat total stilul de viață și de a gândi. Este destul de rar, fiind o muncă mai mult pentru femei, dar în situația mea era cel mai indicat, așa că, în urmă cu doi ani am început această muncă nouă pentru mine, de îngrijitor, de „badant”.  Am grijă de o batrânică de 89 de ani, văduvă de 40 de ani, fără copii, doar un nepot care abia așteaptă să moară, căci se vorbește de avere care constă într-un apartament, aici, aproape de Venezia și un cont bancar de câteva sute de mii de euro. Eu am rămas orfan de mamă când aveam 13 ani. Azi, dacă mama trăia, avea vârsta acestei bunicuțe, așa că, mă bucur că o pot ajuta. De când a rămas văduvă bătrânica s-a închis în casă și, fiind singură, nu primea pe nimeni. Într-o zi a căzut și și-a rupt piciorul, fiind operată.

Cei de la ambulanță i-au denunțat nepotul, căci casa nu era de locuit. Așa că, pentru a nu o duce la azil și să ii ia tot, nepotul a trebuit să curețe casa. Așa l-am cunoscut, ajutându-l să schimbe mocheta, înlocuind-o cu parchet. În casă erau păianjeni de la colțuri, până la lustră. Am curățat două zile doar în bucătărie. Apoi au venit cei de la primărie să mă cunoască, deoarece eu trebuia să am grijă de Alice, asa că au adus-o pe Alice acasă. Este simpatică, cuminte, dar uită tot. La început lua șase pastille, plus injecții ce i le făceam în burtă. Azi ia doar o pastilă, dimineața, pentru circulația sângelui.

Nu aveam nici un fel de experiență în această muncă și în scurt timp a căzut și și-a rupt și celălalt picior și mâna dreaptă.  Am avut noroc, căci, deși este mică și are doar 50 de kg, este o mare luptătoare, cu o voință uriașă de a trăi. Nepotul nici nu voia să o ducă la spital, așa că, eu am chemat ambulanța. Apoi ea trebuia să meargă o lună la un centru de recuperare pentru fizioterapie, dar mi-a trimis-o nepotul acasă, la cererea sa, pentru că nu voia să mă plătească o lună degeaba și venea fizioterapeuta acasă. Venea o dată pe săptămână.

Cu ajutorul internetului am început să fac cu ea toate exercițiile și încet încet a început să meargă. După două luni și fizioterapeuta a rămas uimită. Sunt foarte mulțumit că este bine, la început îi dădeam pastile și apoi picături ca să doarmă, dar am vazut că era amețită, se bâlbâia, așa că am preferat  să mă trezesc de zeci de ori, dar fără  să-i mai dau acele droguri. Au trecut multe luni până când a ajuns să doarmă liniștită toată noaptea. La cererea mea, în fiecare lună, vine medicul de familie și îi ia tensiunea și pulsul. Sunt mai bune decât ale mele, apoi o dată pe an, tot la cererea mea,  îi fac toate analizele să văd cum stăm. Sunt mulțumit că în toată casa cu patru camere suntem doar noi doi și nu ne deranjează nimeni, nici nepotul care nici măcar un telefen nu dă. Vine o dată pe lună, când imi aduce salariul și banii de cumpărături.

Eu nu vreau zile libere, nu am pe nimeni, nu am unde să merg, pentru asta mă plătește la negru. În casă sunt multe de facut. Încet-încet am zugrăvit. Merg la cumpărături, spăl, calc, fac curățenie și bineînțeles sunt mereu cu ochii pe Alice. Mai face și ea câte ceva. Își face patul, spală vase…

Știind că îi plac florile i-am cumpărat de pe internet o mulțime de flori, iar acum balconul este plin. Dimineața le udăm, le îngrijim. De ziua ei  i-am comandat un tort și l-am invitat și pe nepotul ei, dar nu a venit.

Nu este ușor, dar când pui suflet în ceea ce faci, nimic nu este greu. Sunt mulțumit, mai ales că în acest mod îmi pot ajuta fiul, desi el imi spune  că se descurcă, muncește și el, dar mereu îi trimit câte ceva. Are cheltuieli cu facultatea și mașina. Din păcate și din cauza muncii și distanței ne vedem mai rar. Înainte de Crăciun am fost la Roma,  am hoinărit prin oraș, am mâncat la prânz împreună, cu atât trebuie să mă mulțumesc . Mă bucur că am reușit cu multă durere să trec peste dificultățile întâmpinate, unele create de mine, iar acum sunt apreciat. Multă lume pe care nu o cunosc, când merg la cumpărături, mă oprește să mă felicite pentru tot ceea ce fac. Unii mi-au cerut când voi fi diponibil să merg la ei. Aceasta este povestea mea. Dacă am lungit vorba, vă rog să mă iertați, dar cei ce lucrează în acest domeniu înteleg ce înseamnă să stai tăcut în casă zile întregi. Vă mulțumesc și vă doresc multă sănătate, că e mai bună decât toate.

Constantin

Și tu poți scrie la Emigrantul! Trimite-ne textul printr-un mesaj privat pe inbox Emigrantul sau la redactia@emigrantul.it.