Dulce și Amar. Povestea unei badante cu ruj roșu

Cum criza a lovit peste tot, multe persoane, împinse de nevoi, au trebuit să accepte orice loc de muncă. Este și cazul multor italieni care până mai ieri nu ar fi acceptat, nici în ruptul capului, anumite „munci”

Astfel găsim tot mai multe italience care muncesc ca îngrijitoare. Asta am crezut eu când am întâlnit-o pe Antonia.

Povestea ei, însă, este alta. Are 30 de ani și îngrijește o bătrâna din sat. M-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze făcute cu ruj roșu. Avea și părul aranjat, astfel că mai mai îmi venea să zic „am întâlnit badante fericite”. Și Antonia chiar era, într-un fel, fericită.

Curioasă din fire, auzindu-i accentul din nord și văzând-o dispusă la povești, am început să o descos.

Fusese abandonată pe când avea 4 ani, apoi trăise în „comunitate” ( acele case unde sunt adăpostiți în special tinerii cu probleme, unde sunt ajutați și susținuți de preoți și psihologi) până la 18 ani.

Îi fusese greu Antoniei. Fugise de mai multe ori din comunitate și tot de atâtea ori se întorsese. Mai bine acolo decât printre drogați pe străzi. Până într-o zi când plecarea ei a fost definitivă. Își găsise, credea ea, marea iubire. Făcuse doi gemeni cu acel bărbat, dar o părăsise și așa, de pe o zi pe alta, se trezise mamă singură, fără nici o posibilitate de a-și creste copiii. De fapt îi dusese în comunitate, dar îmi spunea că se duce des să îi vadă și are grijă de ei.

Muncea ca badanta pe doar 500 de euro, dar zicea că reușise să își pună ceva bănuți deoparte să facă niște cursuri de asistenți sociali. Vorbind, îmi arunc ochii la camera din spatele ei. O saltea aruncată pe un cadru de fier vechi ruginit, cam cum mai găsești prin spitalele românești. Nu erau cearceafuri și nici perne, iar „patul” era proptit de un perete, cu o vopsea veche, atât de scorojită că se vedea cimentul.

Zic : „tu pe chestia aia dormi?” Cu același zâmbet senin îmi confirma ceea ce pentru mine era imposibil de crezut. Îmi spune că nu poate ieși prea mult, că se supăra baba, dar că e mai bine așa, pentru că poate economisi pentru copii. O priveam, o ascultam și nu știu cum, mi-a venit în minte perioada sclavagismului. Îmi este tare greu să accept faptul că în 2017 sunt oameni care profită de slăbiciunea și necazul altora, umilindu-i și obligându-i să trăiască mai rău ca animalele. Dar Antonia era fericită! Și asemenea ei, multe alte „nefericite” își induc fericirea, pe o saltea mizerabilă, într-o cameră întunecoasă mirosind a mucegai.

Elena Loredana Țoc

Și tu poți scrie la Emigrantul! Trimite-ne textul printr-un mesaj privat pe inbox Emigrantul sau la redacția@emigrantul.it