Fata care vinde flori

Acum 20 de ani, Mirela și Cristi Mențel, doi tineri băcăuani din comuna Pîrjol și orășelul Buhuși, iau calea pribegiei. O excursie la fratele ei, în Franța, la granița cu Belgia. Nu pot rămâne acolo. Sângele tinereții curge iute prin vene, dorința de a merge acolo unde mergeau toți atunci, în Italia, îi face să nu se uite la nimic și să ia calea Peninsulei: pe jos.

 

Drumul la acea vârstă (20 de ani) nu e niciodată prea lung sau periculos. În câteva zile ajung în țara tuturor posibilităților.
 Nu se gândise vreodată Mirela, copilă fiind, că va ajunge vreodată acolo. Dar viața oferă surprizele cele mai inedite.
La Pîrjol, petrecându-și copilăria printre pădurile de foioase și pe dealurile pline cu livezi și iarbă verde, la scăldat în apele Tazlăului Mare, Mirela și-a împletit imaginația și simțul artistic cu natura, și-a presărat ”frânturi de vis” în versuri spuse la cenaclu, școală sau serbări. La vatra casei, în ”miros de pâine coaptă”, a trăit cea mai frumoasă perioadă a vieții care-i va reveni peste ani în minte și în scrieri, de data aceasta cu alte sentimente, alte trăiri.

Va absolvi liceul economic din Bacău, secția alimentație publică, îl va cunoaște pe Cristi, viitorul soț și, tot cu el, va pleca peste mări și țări în 1994. Ca și ea, o parte din cei patru frați ai săi se va risipi prin lume în căutarea fericirii. Va rămâne însărcinată într-un oraș ”urât toamna și iarna, ploios” (Milano), în condiții pe care numai emigrații din acea vreme le știu. Procesul de conștiință al omului care a lăsat o casă pentru a duce o viață de chin este de multe ori mai rău decât o boală care te macină încet-încet. ”Totuși, noi nu se simțeam așa, din lumea a treia, cum ne credeau italienii, mai ales că știam că acolo, în România, avem o casă, condiții … Să vii să te anulezi în acest fel?”.

Așa că decide să se întoarcă acasă, la Buhuși, să facă nuntă, să întemeieze o familie, s-o reia de la capăt cu speranța că în doi, muncind, vor reuși să realizeze mai multe, să o ducă bine. Școala o va ajuta să se angajeze în domeniul pregătirii sale, după reîntoarcerea din escapadă, dar nu îi va permite să trăiască și decent. Venirea pe lume a fiului lor Marian va crea alte necesități, într-o Românie în fierbere, cu inflație mare și muncă plătită prost. Visul lor nu a durat mai mult de 2 ani.

Așa că, speranța în pământul făgăduinței se aprinde din nou. Cristi pleacă la Roma, la niște prieteni, după care îl urmează și Mirela. Baby sitter, hotel, curățenie la familii, orice muncă este bună. 6 ani de muncă asiduă: dimineața dus copilul la școală, ziua la muncă, seara luat copilul și a doua zi de la capăt. Practic rutina este cotidiană, este cea care supune omul la anularea psihică, la închidere și izolare.
Pablo Neruda, unul din autorii săi preferați, este cel care-i aprinde ideea schimbării cu o poezie a sa. Poezia este cea care-i răscolește sufletul și caracterul său de luptătoare, de femeie care vrea și poate face altceva în afara obișnuitului cotidian.

– Știi poezia aceea care-ți spune că ”mori un pic câte un pic? Ea este cea care mi-a schimbat viața. M-a trezit pur și simplu din apatie. Ne robotizasem. Iar poezia lui Neruda stă la loc de cinste pe o mașină veche de scris, pusă la intrarea în florărie.

– Cum ai luat decizia de a face o florărie?

– În 2005 am citit despre o licitație cu fonduri pentru deschiderea unei activități economice la periferia Romei. Munceam pe atunci în cartier și vroiam să-i iau flori doamnei la care lucram. Și nu aveam de unde. Un cartier fără florărie? O chestie simplă, prea simplă, mi-am zis … Florăria credeam că e ca-n România, cum văzusem: pui trei flori cap-coadă, ceolofan și le dai clientului. Aici însă am descoperit că nu e așa, oamenii știu ce vor. Trebuie să ai simț estetic, să cunoști culorile, să știi denumiriile, bolile … A trebuit să mă specializez, să mă informez și să mă pregătesc în fiecare zi. Pentru că cel care vine la tine vine cu încrederea de a se adresa unui profesionist.

M-am adaptat clienților. M-am gândit mereu că cel care este dincolo de banc nu știe. Atunci nu aveam nici dexteritate dar, ca să-l mulțumesc, adăugam cantitate. Să fie multe, acolo, să-l mulțumesc pe client. El spunea de 10 euro? Eu îi puneam și de 20 de euro, numai să fie mulțumit. Neavând experiența unui florar, mă simțeam neajutorată.

– Deci, când ai deschis această florărie cu nume atât de cunoscut?

– În 21 mai împlinim 10 ani de activitate. Dacă ar fi să fac un bilanț, ar fi trei perioade: primii 3 ani de uitat, cei din mijloc – supraviețuirea iar ultiii, pe rod.

  – În fața magazinului mândră, plină de flori, o căruță românească. Cum v-a venit ideea?      

– Nu mă vedea lumea. Intrau clienți care întrebau: când ați deschis? Acum 4 ani. Păi eu trec demult aici și nu v-am văzut. Ce să fac? Am pus flori afară, am decorat … nimic.
Soțul a fost cu ideea. Și n-a costat căruța cât transportul ei. Ea este magnetul magazinului. Primăvara e plină de mușcate … o umplu cu flori.

– Clienți italieni?

– Numai clienți italieni am. Românii doar pentru evenimente: nunți, botezuri, aniversări.

Mirela e modestă dar dintre cei întrebați în cartier nu a fost unul să nu o vorbească de bine, de curtoazia și profesionalismul ei, de disponibilitatea sa. Aprecieri au venit și de la canalul de televiziune național RAI 1 care a realizat un material cu activitatea sa pentru emisiunea ”TG Economia”.

De circa patru ani lucrează și cu românii. Publicitatea în presă, cu flayere dar mai ales vorba bună dusă din gură în gură au făcut-o să fie indispensabilă la sărbătorile românilor. Peste 1000 de nunți românești a ornat florăria Eden în acest răstimp, peste 1000 de mirese au primit buchete de aici pentru a nu mai vorbi de aniversări, zile de naștere sau câte și mai câte evenimente artistice organizate de asociații și comunități românești…  mii de flori vândute ocazional.

Practic, dacă în timpul săptămânii florăria este pe mâna clienților italieni, la sfârșit, când ar trebuie să se odihnească, Mirela și Cristi, care a ajutat-o și a crezut în această idee, nu au timp să respire: ziua se confundă cu noaptea și noaptea cu ziua, somnul îi prinde în mașină sau la magazin.

– Când am deschis, contabilul ne-a spus: ”Primii 7 ani îi poți uita”.
– 7 ani am zis? ”Da, primii trei să te cunoască lumea”. Și așa a și fost. Dar nu am abandonat.

– Se simte criza în domeniul ăsta?

– Criza a adus cu ea și calitatea. Oamenii au renunțat la superfluu iar acum cumpără flori doar la ocaziile stricte . Dacă rămân bani de flori, bine. Dacă nu, …

– După atâția ani, v-ați luat casă aici. Nu veți mai merge în România? Ce v-ar determina să mergeți acasă?

– Nimic. Nici dacă aș câștiga la loto. Nu pentru că urăsc România. Dimpotrivă. Ci pentru că aici am făcut sacrificii, am stat aici 3 ani fără să ne vedem copilul crescând … e ca și cum mi-aș da o palmă singură. Pentru ce? Nu-mi reneg rădăcinile și tradițiile. Dimpotrivă, ținem obiceiurile, mergem la biserică dar să locuim acolo, nu. Nu ne mai regăsim. Sacrificiile făcute la tinerețe nu se mai plătesc în nici un fel. Nici persoanele care au bani în România nu le văd fericite. Veșnic stresate de politică, controale, viață agitată … Aici, în 10 ani nu a intrat niciodată un control.
Vorbeam cu o rudă în țară care are o farmacie: și de două ori pe zi controale. Și oricât ai fi de corect, ceva tot îți găsesc. Așa nu se poate lucra.

– Pasiunea pentru poezie?

– O venă artistică rămasă acolo. Scriu rar. Poate că dacă aș avea mai mult timp liber aș mai scrie.

La intrarea în restaurantul ”Las Vegas” gestionat de Luciana Ludușan, o altă româncă de succes cu care colaborează florăria lui Mirela, am descoperit o altă poezie. Scrisă tot de ea, la inaugurarea acestui local.
Cu toate că mereu descoperim oameni modești, cu talente ascunse, români realizați în Italia, departe de casă, niciodată nu ne oprim să ne mirăm. Fiecare are sertarul cu surprize iar oamenii care într-adevăr știu să facă ceva, dincolo de munca de zi cu zi, nu sunt cu trâmbița în piață. ”Nu scrii pentru că ai ceva de spus, ci pentru că vrei să spui ceva” spunea Emil Cioran în “Ecartèlement”.

Iar Mirela Mențel, fata care vinde flori la Roma, are de spus ceva. Prin florile pe care le vinde, prin versurile extraordinare pe care le scrie atunci când are timp, după ce mireasa a aruncat buchetul pe MIlrela amuncit să-l confecționeze cu pasiune și artă.

O mie de cuvinte

E vară, te întorci în țară
Căci rădăcinile te cheamă iară.
Și drumu-i lung și-obositor și greu
Iar tu, cu ochi-ntredeschiși visezi mereu.
O vezi pe mama … Vine din grădină
Cu roșii, pătrunjel și poala plină
De struguri, nuci, mere și prune.
Frânturi de vis, miros de pâine coaptă.

O vezi pe mama care-ți spune-n șoaptă:
– Ia, mamă, și mănâncă niște prune,
Ia niște mere să vezi cât sunt de bune!
Frânturi de vis, miros de fân cosit.
Ești trează, sau din nou ai adormit?
Căci, mama, sunt trei ani că a plecat
Și-un gol adânc în suflet ți-a lăsat.
Și într-o clipă tu-ți aduci aminte
C-aveai să-i spui o mie de cuvinte,
Să-i mulțumești că te-a născut,
Te-a mângâiat când tu nevoie ai avut,
Te-a legănat și ți-a cântat
Și chiar când erai mare, de grijă ți-a purtat.
Te-a învățat să coși, să împletești
Și tot la ea ai învățat și să gătești
Iar pentru toate astea vroiai să-i mulțumești …
O mie de cuvinte-aveai de spus
Dar tu, în lumea largă te-ai tot dus
Și timpul a trecut neîncetat,
Cuvintele cu tine le-ai purtat.
Frânturi de vis, miros de fân tăiat …
Te vezi lângă mormânt, capul plecat
Și-o lacrimă ce udă crucea rece …
Trezește-te copilă, timpul trece!
O mie de cuvinte vrei să spui …
Deschide-ți inima și spune-le oricui:
Ori mamei, tatei sau unui bunic,
Ori sorei, prietenei sau fratelui mai mic …
Nu aștepta, căci soarele apune
Și timpul trece, n-ai să le poți spune
Și peste ani, povară o să-ți fie.
O MIE DE CUVINTE, O MIE!