Giuseppe, un emigrant italian – „Pentru mine România e perfectă”

         Restaurant italian, bucătărie exclusiv italiană, „Da Giuseppe” e un nume în Focșani. Un nume italienesc care a prins ca mai toate activitățile MADE IN ITALY din România. Și sunt destule. Cu o afacere în creștere, cu bon de masă fiecărui client, cu oameni pe care încearcă să-i formeze bine și de la care pretinde, Giuseppe a încercat să respecte regulie locului de adopție. Și a reușit.
Acum cinci ani, Giuseppe, după o vacanță în România,  se hotărăște, vinde totul și pleacă din Toscana. Unde? La Focșani, de unde era prietena sa.

              România? O Italia de Sud de acum 15 ani și de azi

– Cum ți s-a părut România acum cinci ani?

– Acum cinci ani? O Italia de Sud de acum 15 ani, ba chiar de acum, uite. Eu sunt originar din sud și de asta mi-a plăcut aici. Mi se pare acasă. Și nu e un lucru negativ.

                – Cum a fost să deschizi o activitate aici, pentru că nu e ușor într-un loc unde nu cunoști limba, obiceiurile…?

– Eu am fost mult în afară. M-am născut în afară din părinți emigrați, ne-am întors în Italia unde am crescut, după care am plecat iar. Am fost la muncă în Germania, Franța, Elveția… Se pare că e în sângele familiei. Nu știu. Și bunicii mei la fel, mereu plecați au fost.  Acum cinci ani vedeam situația din Italia care nu-mi mai plăcea deloc și am venit aici. Până în 2010 am lucrat bine în Italia, tot în sectorul alimentației. Aveam restaurant. Atunci începe să scadă activitatea drastic, vin „din greșeală” în vacanță aici, cu soția mea, care e din focșani… Ea, la vremea aceeea, nici nu voia să audă de România. După o viață în Toscana, cu piscină, pe malul mării… ce faci, mai vii în România? Ea voia să meargem în Sardegna, eu am vrut aici. Și aici am rămas. Pe 1 august am ajuns, pe 15 deja cumpărasem casa aici.

– Ai avut dificultăți în deschiderea activității?

– Nu, nici un tip de problemă cu absolut nimeni. Pentru mine România e perfectă. Toți îmi spun: „De ce stai aici și nu pleci în Italia?” Pentru că stau bine aici.

                Sunt rasist cu paraziții 

                – Ai trăit vreodată momente de xenofobie?

– Cred că sunt mai xenofob eu decât mulți alții. Nu chiar așa, dar eu sunt rasist cu cine trebuie să fiu rasist. Nu de culoare, rasă… nu mă interesează. Sunt rasist cu paraziții. Punct. Țiganii nu mă deranjează dacă nu fac pe țiganii. Dar dacă, oricine ar fi, crează situații care îmi deranjează clienții, atunci tu aceștia  în regulă pentru acest loc. Alb, negru… important e să te comporți civilizat. O seară vine unul și-mi spune: „Cu banii mei fac ce vreau”. Ei, nu. Faci asta unde vrei tu, dar nu aici! Așa că în restaurantul meu primesc pe cine vreau. Am probleme mai mult cu italienii decât cu românii.

– Pentru că au preconcepții?

– Eeee. Cei care locuiesc aici, ca mine, și au decis să-și facă viața aici, trăiesc cu afacerile de aici pentru a trăi aici și au înțeles România. Mulți însă vin să facă figuri crezându-se superiori. Eu aici lucrez bine, sunt mulțumit, … dar dacă ar trebui să spun că lucrez aici pentru a trimite bani în Italia, atunci nu. Nu e posibil.

În Italia făceam parte din conducerea Confesercenti (Asociația micilor și mediilor societăți din domeniul comerțului, turismului, turismului și serviciilor, artizanatului și micii industrii) de unde, datorită politicii fiscale tot mai presante, am demisoonat. Aici, e drept, în fiecare lună prezinți situația dar cel puțin nu dai totul statului. Încasările sunt mult mai mici, totul proporționat locului, dar și viața e proporționată. Și mie mi-e bine așa. Toți concurenții mei din Italia au închis. Criza n-a trecut niciodată acolo. Eu aici stau bine pentru că m-am adaptat. Nu știu câți italieni se pot adapta. Dar mai nou, nu se adaptează românii.

            Românii care au stat în Italia au o problemă să se adapteze aici. Nu reușesc. Dacă unul nu are mintea deschisă, nu se va adapta.

– Cum e angajatul român față de cel din Italia?

– Eheee, asta-i cea mai mare problemă. Cei pe care i-am „crescut” eu sunt perfecți. Bucătarul a început cu mine, acum trei ani, de la zero. Cine-i contaminat, – pentru că ăștia-s contaminați de boala plecării -, îmi strică rețetele, le schimbă… pentru ei munca este ceva în plus. Când le spun să câștige mai mult, încep: „Nuuu, eu nu pot munci toate zilele”. Fă 8 ore în fiecare zi,  le spun. Nu se poate. Ceea ce nu-mi place aici este că statul știe cum se lucrează aici. Nimeni nu lucrează 8 ore. Vin controalele, le pun întrebări prostești angajaților, când pe ei nu-i interesează nimic… dacă eu iau amendă sau nu… important e că ei vin la muncă două zile da, două nu. Vor să lucreze așa. Trebuie să aibă două zile libere să cheltuiască acei puțini bani pe care-i câștigă. Nu știu. Disciplina e grea aici. Le-am spus să lucreze 8 ore pe zi, corect, o zi liberă… Noooo. Nu se poate. Au mereu altceva de făcut.

 

 

 

 

 

 

 

Se zice că în România se câștigă puțin. Bucătarul meu ia trei mii și ceva de lei. A început ca ceilalți, cu 800, poate să ajungă și la 3000 dacă își face meseria. Important e să facă de mâncare cum vreau eu pentru că numele e al meu aici.

            Românii? Supărăcioși

– În cinci ani ți-ai făcut prieteni, ….?

– Da, prietenii sunt aici… Sunteți puțin particulari însă: sunteți supărăcioși. Când se întâmplă ceva, nu le trece românilor până nu trece măcar o săptămână să reînceapă raportul. În trei ani am angajat și concediat circa 200 … Contabilul e disperat. Giuseppe, ai circa 200 de oameni trecuți pe aici. Eu mă supăr pentru că treaba vreau să fie bine făcută, dar după două minte am uitat. Îmi trece pentru că eu trăiesc cu ideea că ei trebuie să lucreze așa cum le-am spus eu.

– Gata, plecați? întreabă doi clienți care s-au ridicat. Aceștia îi răspund că nu e gata masa și trebuie să plece. „N-are burtă, șefu, se aude o voce”. Ei, burta adusă de mine e fiartă, trebuie numai încălzită” le spune într-o română aproape perfectă. „Este tot. Ne pare rău” și clienții se reașază.

Mulți din amicii mei italieni mă întreabă: ai plătit Mafiei…? Noo. Care mafie? Mafia nu există dacă nu o cauți.

          La Mamaia mă simt ca la Rimini sau Riccione

– Îți lipsește Florența, Italia?

– Sunt cincni ani de când nu merg acolo. Nu mă interesează deloc. Am o fetiță superbă aici, am familia mea aici, căsuță, activitatea mea… Frica mea cea mai mare este spitalul. În Italia am avut probleme de sănătate pe care le-am rezolvat. Trei ani consecutivi în spital am stat și mi-e frică de asta. Sunt conștient că dacă eram aici eram mort. Am nevoie de persane, de doctori în care să am încredere.

– Ce îți place cel mai mult, și ce cel mai puțin din România? Ai văzut țara?

–  Nu prea. Lucrez mult. Îmi place Mamaia, pentru că merg la mare iar pentru mine e perfectă ca stațiune. Îmi pare că sunt la Rimini sau Riccione. În rest, pentru mine e bine așa. Îmi place România.

Cristi Merchea