Ziarul Emigrantul. Portal de știri și informații pentru românii emigrați Publicație a Editurii Diaspora – Țifești, România
Zilele acestea am citit două cărți: una arhicunoscută, citită în copilărie, „Prinț și cerșetor” a lui Mark Twain, cea dea doua nouă, abia ieșit ă de puțin timp la Humanitas, „Împărăteasa”, a scriitoarei vrâncene Liliana Nechita.
Ce le unește pe cele două cărți? La prima vedere, nimic. Dar, aprofundând, mizeria, sărăcia periferiei londoneze din secolul al XVI-lea este un fir conductor, o image răsfrântă în sărăcia românească de secol XXI din cartea Lilianei.
Autoare a unei alte cărți cunoscute („Cireșe amare”), care tratează emigrația și povestea unei „badate”, a unei românce emigrate să îngrijească bătrâniii din Italia, (tratând o temă pe cât de modernă și actuală pe atât de plinăd e dramatism), „Împărăteasa” Lilianei nu este doar un portret extraordinar al soacrei sale. Aș spune că el nici nu ar fi putut fi conturat fără epoca și mediul în care această țărancă fâșneață, isteață, plină de viață își duce existența. Ea este o frescă a satului românesc modern înțepenit astfel de sute de ani. Doar în mizeria satului românesc – unul oarecare într-o epocă modernă, de prefaceri, care poleiește superficial colbul și bălțile dar care, în esență rămâne același, până la degradarea morală și fizică extremă, spre dispariție.
Încă din primele pagini și până la final nu știi despre ce sat este vorba, care oraș îi este vecin și despre care epocă. Dacă e de azi sau de acum 400 de ani.
E o lume mizerabilă, „sărăcie, fa, sărăcie” cum ar spune Liliana Nechita într-o altă povestire a sa. O lume amărâtă tare, obișnuită să supraviețuiască cu puțin pentru puțin, dar cu trăiri intense, arzătoare. Un sat oarecare, fără adresă, lângă un oraș la fel neidentificabil din care, într-un final lumea pleacă spre acea „gaură neagră”, Italia.
Este satul românesc cel știut de veacuri, cu bărbați care se îmbată odată ieșiți pe poartă, unde „doar Dumnezeu era cu ei și, alături, la aceeași masă, paharul cu vin”.
Metaforele cu care Liliana descrie pe această femeie, Olga, sunt dintre cele mai frumoase. Portretul acesteia este făcut din trăsături întinse cu o pensulă fină: „Olga avea mâinile mici și negre de viață și soare. Mâini uscate, cu degete neliniștite. Când frământa, părea o joacă. Vorbea, povestea, trăncănea vrute și nevrute și mâinile-și făceau treaba lor, pricepute. Știau singure drumul prin aluat;” sau: „Singură fusese Olga în viață – doi bărbați și cinci copii, dar tot singură” așa cum va ajunge la sfârșitul vieții.
Olga este cea care, „dacă ar fi învățat mai mult, împărăteasă ar fi ajuns”, tăria cu care înfrunta viața dându-i convingeri serioase despre capacitățile sale.
Din nimic reușea să facă lucruri pe care pe Liliana o uimeau. „Ciorbă mai bună ca aia n-am mâncat. Numai verdețuri, numai vară și liniște era în farfurie. Iar frunzele alea de prun dădeau uașa, o amăreală și-un parfum de seară și de dragoste ciudată.”
Nu știu unde era fericirea, dar oamenii ăștia știau. O filosofie de viață cum numai țăranii adevărați o au: „Fata mea, degeaba faci orice pe lumea asta, dacă ești prost și ciufulit, nu-ți iese nimic pe lumea asta. (…) eu am avut lipici de mică chiar dacă m-a frecat viața asta pe toate părțile! Tre’ să știi să fii om, aia e!” spune Olga, împărăteasa.
O carte scrisă cu mult talent, cu suflet, cu un limbaj colorat de colb și verdeață, de coceni de porumb și seri luminoase de vară, de parcă acolo ai fi, alături de împărăteasă și lumea ei. O lectură care te ține cu cartea-n mână până la final și te pune pe gânduri, învălmășind amintirile celui care a copilărit la țară și acolo se regăsește și în această extraordinară carte.
Cristi Merchea
