În Italia mi-am găsit destinul, am devenit soție, mamă, prietenă și sunt împlinită.

Bună seara! Abia ce am terminat de citit una din poveștile pe care le publicați. Mi se face pielea de găină când citesc povești adevărate de viață, viața asta care uneori e cruntă, cu unii mai mult, cu alții mai puțin

Am plecat de acasă la 21 de ani, o copilă, nu mai ieșisem din orașul natal decât să merg la țară la bunici și cu școala la Slănic Moldova. Atât. Și iată ca m-am trezit deodată la Roma. Pentru mine un oraș cât „o țara”.

Mi-a fost greu de la început, persoanele care își luaseră angajamentul să mă ajute și să mă protejeze, s-au gândit că ar fi mai bine să mă judece, să mă acuze și să-mi scoată în evidență defectele, în fiecare zi. Eram practic oaia neagră abia venită, bună de nimic.

Primul loc de muncă mi-a deschis ochii bine despre realitatea pe care o trăiesc românii noștri în Italia. Eram tratați ca niște boi ce trag la jug, și culmea, toți eram străini la locul respectiv de muncă.

Al doilea loc a fost de badantă. Trebuia doar să dorm cu bătrâna, dar dormeam cu ușa de la intrare deschisă, astfel încât, nepotul bătrânei când se întorcea acasă, să vină să o vadă. Îmi aduc aminte și acum cum îmi ascultam inima bătând, era, totuși, un bărbat necunoscut, iar eu o copilă. Când m-au plătit, mi-au aruncat banii în față, pe jos, ca la o sclavă. Am plecat de acolo.

Al treilea loc, tot badantă. Înlocuiam o româncă și iată ca a mai ieșit la iveală una din situațiile urate pe care le trăiesc, din nefericire, unele românce : „să nu cumva să nu îi mai dai locul de muncă înapoi!”, îmi ziceau „paesanele” mele. Eu nici prin gând să îmi fi venit să îi „fur” locul de muncă. Terminată și perioada asta cu bune și rele, dar mai mult rele, gelozie, bârfe, situații inventate, tocmai de dragii noștri români, am găsit în altă parte.

Cred că într-un an am plâns și m-am îmbolnăvit cât nu aș fi făcut-o de când eram mică (avusesem o viață grea, cu certuri în casă, tată alcoolic etc), apoi am decis că voi pleca acasă și nu mă voi mai întoarce vreodată în Italia, poate doar în vacanță. Și acasă ce să fac? La un moment dat am zis că nu pot sta nici pe capul familiei și iată ca mi-am luat inima în dinți și am plecat iar.

Am omis să povestesc că lăsasem în locul meu pe altcineva, o româncă, mințind că mă voi întoarce. Când a văzut draga noastră doamnă cât este de greu și cât stres este în casa respectivă, m-a amenințat în fel și chip, că o să plătesc pentru ce i-am făcut. Doar atunci m-au crezut ceilalți, că în casa aia trăiam un infern.

Am decis apoi că nu se mai poate, eram tânără și am zis că viața nu poate fi chiar așa de amară. Mi-am făcut valiza cu tot ce aveam și m-am urcat în tren cu destinația nordul Italiei. Nu mi-a mai păsat de sfaturi, idei și critici. Am plecat și dusă am fost. Aici am avut alte experiențe, și bune și rele, dar de data asta mai mult bune. Acum eram liberă, singură ce-i drep, dar mai bine singură decât cu poveri în spate. Am cunoscut multe persoane, pentru că locul de muncă îmi permitea asta, prietene cu care încă țin legătura, șefi care mai buni, care mai puțin, m-am îndrăgostit, am învățat multe. Dar cel mai important lucru este că am învățat să mă cunosc, să îmi dau seama că pot și singură, că destinul ți-l faci și cu propria mână.

Am riscat, am căzut, m-am ridicat, m-am ars, am plâns, mi-am șters lacrimile și am mers mai departe. Asta e viața. Apoi am cunoscut bărbatul vieții mele. Ne-am căsătorit și acum avem și un copil.

Totul fără să cer nimic la nimeni. Ne-am căsătorit cu o ceremonie simplă, fără tam-tam. Acum pot spune că tot ce am trăit în Italia mi-a folosit. Am crescut, m-am maturizat, știu să disting omul bun de cel rău. Acum pot spune că sunt fericită! În Italia mi-am găsit destinul, am devenit soție, mamă, prietenă și sunt împlinită.

Ce aș vrea să le sfătuiesc pe femei? Să creadă mereu în ele, să aibă credință că se poate și mai bine, că Dumnezeu nu ne pune la încercare toată viața, că destinul ni-l facem și noi cu propria mână. E mereu loc de mai bine! Iubiți-vă pe voi înșivă și luptați pentru fericire! Toți o merităm!

Mariana Ibănescu

Foto: Mariana Ibănescu

Și tu poți scrie la Emigrantul! Trimite-ne textul printr-un mesaj privat pe inbox Emigrantul sau la redacția@emigrantul.it