„Infanteria atacă” sau războiul mareșalului Rommel în Vrancea

Primul Război Mondial este cel care a marcat fundamental istoria poporului român iar Vrancea, în mod deosebit, unde linia frontului a fost împinsă în iarna lui 1917, a cunoscut îndeaproape ororile și însemnătatea lui. 

Unul din personajele care vor deveni faimoase însă în cel de-al Doilea Război, mareșalul Erwen Rommel, va participa ca locotenent în luptele de pe linia frontului din Vrancea. În memoriile sale (aici în ediția a doua a cărții „Infanteria atacă”, apărută în 1941 la Posdam) mareșalul își amintește, prin prisma învingătorului, cu unele exagerări personale și lucruri spuse cu o anumită lejeritate, despre luptele duse de corpul Alpin din care făcea parte care reușește să împingă frontul pe râul Putna, în zona Focşani-Boloteşti, determinând retragerea unităților românești de pe Măgura Odobeşti.

 

 

Adăugăm o scurtă traducere din volum, cu trimitere la un material mai amplu publicat de revista „Historia”.

„ Biserica era clădită pe o mică ridicătură. Un semicerc de locuinţe o înconjura. Mi s-a părut a fi locul ideal pentru a ne instala cartierul general. Prizonierii au fost băgaţi în biserică, iar compania a fost încartiruită în casele de dimprejur.

L-am primit, apoi, pe primarul local, care, după cum aflasem de la un evreu vorbitor de limbă germană, dorea să îmi predea cheile primăriei. Anticipând sosirea trupelor germane, comunitatea a copt 300 de pâini, a tăiat cîteva capete de vaci şi a plasat un număr de vedre de vin la dispoziţia trupelor (3). Am adus la biserică suficiente provizii pentru necesităţile noastre.

Puţin înainte de ivirea zorilor am mutat întreaga formaţie pe înălţimi, la est de biserica din Găgeşti. Când s-au ivit  zorii, am văzut trupe inamice intrând în tranşee pe malul de est al Putnei.

Focul de hărţuire şi liniştea

Am privit cu atenţie şi am fost surprins să văd o echipă de recunoaştere a românilor, de circa 15 oameni, cu baionetele fixate la puşti. Era deja prea târziu să mă întorc, deoarece un astfel de gest mi-ar fi adus câteva cartuşe în spate. Am continuat galopul spre cercetaşii români fără a schimba direcţia, i-am salutat într-o manieră prietenoasă şi le-am dat de înţeles că trebuie să predea armele, că erau prizonieri şi că trebuiau să mărşăluiască către biserica din Găgeşti, unde erau adunaţi 400 de camarazi de-ai lor. M-am îndoit că vreunul dintre români a înţeles vorbele mele. Dar conduita şi calmul meu, alături de tonul prietenos al vocii, au avut un efect convingător. Cei 15 oameni şi-au aşezat armele pe drum şi s-au deplasat pe câmp, în direcţia indicată. (…)

Echipele noastre de cercetare şi recunoaştere ne-au adus mai mulţi prizonieri. Către orele 9.00 ale dimineţii, „războiul a reînceput“. Artileria românească şi probabil cea rusească au supus satul Găgeşti unui foc de hărţuire. În timpul după-amiezii, focul ostil a crescut în intensitate, atingând chiar o atât de mare violenţă că ne-a adus aminte de Frontul de Vest. Artileria inamică a continuat să tragă cu o violenţă acerbă, nediminuată, până când s-a întunecat. Câteva împuşcături au decis repede soarta bătăliei din pădure şi din lăstăriş dintre avangarda noastră şi echipa de cercetaşi a românilor. În astfel de situaţii este important să mergi înaintea vrăjmaşului cu armele gata să tragă. Câştigă doar acela care trage primul şi trage fără încetare, menţinând un foc cât mai stabil şi devastator.

Plutonul a continuat să sprijine înaintarea noastră de-a lungul satului, prin focul indirect tras asupra acoperişurilor caselor, al cărui efect psihologic asupra inamicului a fost atât de mare încât acesta ne-a permis să intrăm peste el şi să-l capturăm fără a ne opune o prea mare rezistenţă. În lupta de la Găgeşti, nu a existat nicio pierdere din partea noastră.“

Traducere: Andrei Alexandru Căpușan

Mult mai mult pe: historia.ro