Înjositor este să furi, nu să fii badantă!

Povestea Anei, primită la redacție pentru rubrica „Dulce și Amar”, pune în scenă sacrificiul unei mame nevoită să-și lase copilul de numai 10 ani în România pentru a-i asigura strictul necesar; ea expune astfel exodul femeilor (mame, soții, iubite, bunici etc) care au plecat peste hotare pentru un trai mai bun

2007 a început cu un cumul de datorii din care nu reușeam să mai ies. Bărbatul meu era permanent în căutarea unui loc de muncă pe care așa cum îl găsea, tot așa îl pierdea din cauza alcoolului. Munceam într-o secție de croitorie în orășelul meu, un orășel de provincie cu puține posibilități de a găsi un loc de muncă în afara croitoriei. Câștigam puțin, munceam mult, iar casa reușeam să o întrețin abia-abia, salariul meu, după ce îl luam, a doua zi nu-l mai aveam,  iar datoriile deveneau din ce în ce mai mari. Mâncarea zilnică o cumpăram pe datorie, numele meu apărea tot mai des în caietul cu datorii al alimentarei de lângă blocul unde locuiam, uneori reușeam să plătesc facturile în ziua când luam salariul, alteori câte ceva rămânea neplătit. Mă chinuiam mult să asigur traiul zilnic unicului copil pe care îl am: o fată care pe atunci avea 10 ani. Nu cerea sărăcuța nimic din ceea ce nu-i puteam oferi, dar în primăvara lui 2007, într-o zi a venit acasă plângând spunându-mi că i s-au rupt ghetele și că a doua zi nu mai putea merge cu ele la școală. Alte încălțări nu avea. În acea zi, venind de la muncă, m-a oprit vânzătoarea unui magazin din vecinătate să îmi spună că barbatul meu avea datorii cam mari la magazinul ei și că trebuiau achitate, altfel patroana i-ar fi tăiat din salariu.

Nu era prima oară când, de rușine, achitam datorii făcute de el pentru băutură, așa că am adunat puținii bănuți pe care îi aveam în geantă și în casă și am achitat, iar fetița mea plângea în hohote că a doua zi nu putea merge la școală pentru că nu avea încălțări.

Nu am avut cu ce să îi cumpăr de încălțat, nu am găsit să împrumut nicăieri pentru că toti erau mai mult sau mai puțin în situația mea. În acea seară m-a apucat disperarea, am plâns, am cerut lui Dumnezeu să mă ajute, să imi arate o cale de ieșire din acest mare impas. Ca în fiecare zi, bărbatul meu a venit acasă beat, iar când fetița i-a spus că ghetele-i sunt rupte și a doua zi nu poate merge la scoală, a început să înjure.

Acela a fost momentul în care m-am hotărât să plec, am luat fetița în brațe, am strâns-o puternic sărutându-i creștetul și am rugat-o să mă ierte dacă voi fi nevoită să plec de lângă ea să îi pot asigura hrana zilnică și să îi pot oferi necesarul de care are nevoie.

M-a strans în brațe și ea și a plâns odată cu mine spunându-mi că distanța ne va aminti în fiecare zi cât de mult ne iubim.

Habar nu aveam încotro voi pleca, care va fi țara care mă va ajuta să hrănesc gura copilului meu și să îmi permită să nu-i las picioarele desculțe. A doua zi mi-am făcut lichidarea fără să cer și să dau explicații, mi-am pregătit o geantă cu câteva haine și cu poza copilei mele în mână, am sunat o bună prietenă în Italia.

Sfârșitul lunii mai m-a găsit în Italia, la Roma, la o familie care avea o bătrâna cu dificulți de deplasare. Eram eu cea care trebuia să o îngrijească și de teamă să nu fiu refuzată  am acceptat orice condiții în programul de muncă. Amintirea lacrimilor care se innodau în barba fetiței mele când am lăsat-o la soacra mea, la plecare, mă întărea, îmi dădea curaj imaginea chipului ei pe care îl aveam în ochi în orice moment al zilei. Atunci când bătrâna îmi cerea ceva, iar eu nu înțelegeam ce spune, uneori mă înjura dar nu-mi păsa, alteori îmi făcea semne că la masă manânc mai mult ca ea și că mâncarea costa bani mulți. Era răutăcioasă și alintată mai rau decât un copil razgâiat. Îmi reproșa că manânc mult neținând cont că eu am 43 de ani iar ea are 83 și hrana trebuie să fie adecvată vârstei pe care o avem fiecare. Încet am învătat limba, am învățat năravurile bătrânei, am cunoscut bine fiecare pretenție a membrilor familiei și astfel doi ani, cu bune cu rele, au trecut cu mine în acea casă.

În acei doi ani am tânjit după copila mea,  așa cum un om tânjește după propriul suflet, dar vorbeam des la telefon și, ceea ce era foarte important pentru liniștea mea, ea avea hrană, avea haine, încălțări și avea jucării. Îi trimiteam soacrei mele bani să o îngrijească bine și făcea asta cu dragostea unei bunici responsabile.

De bărbatul meu s-a ales praful… În primii ani după plecarea mea îi cerea mamei lui bani pentru băutură din ce trimiteam eu,  dar nu-i dădea, mereu l-a judecat pentru alegerea pe care a făcut-o: aceea de a face casă bună cu alcoolul. Apoi s-a mutat la una, la tară, o alcoolică și aia și uite-așa sacul și-a găsit petecul. Am divorțat de el, am vândut apartamentul comun, eu am cumpărat altul pentru fetiță (am făcut și un împrumut în bancă, dar nu mare), iar el și-a cumpărat alcool.

Nu a fost ușor să cumpăr singură o casă, dar am reușit. După doi ani, bătrâna alintată și zgârcită, a murit, însă mi-am găsit repede alt loc de muncă: altă bătrână, alte năravuri, alte pretenții.

Cine spune că această muncă pe care o fac româncele în Italia este înjositoare, să-i fie rușine! Înjositor este să furi, înjositor este să poți dar să nu vrei să muncesti, înjositor este să iți privești copiii cum nu au ce mânca iar tu să nu faci nimic (cum făcea fostul meu barbat), înjositor este să trăiești lângă un om alcoolic și să nu faci nimic văzându-l cum dă pe băutură și banii pentru pâinea copilului tău.

Când sunt liberă, joia după amiaza și duminica, merg să mă întâlnesc cu suratele mele (așa îmi place să le numesc pe cele care fac aceeași muncă și împart aceleași greutăți ca și mine) prin parcurile Romei. Sunt femei care și-au asumat singure responsabilitățile creșterii copiilor, ca și mine de altfel, doar că multe dintre ele au avut, înaintea plecării în Italia, o viață mai grea ca a mea, cu mai multe probleme și pentru că au mai mulți copii, iar bărbații lor s-au comportat mai rau decât al meu. Ce avem în comun toate? Puterea de a merge mai departe împotriva vitregiilor vieții de dragul copiilor noștri.

Ana L.