Ionică Dobre – O poveste românească de succes… dar la Roma

Români  cu care de mândrim? În Italia sunt nenumărați. Nu-i găsim des pentru că ei nu au nici timp de Facebook, nici să stea pe la microfoane, la sindrofiile asociațiilor, nici să se dea mari pe la cine mai știe ce evenimente.

De IonicăDobre mi-a vorbit un prieten: „Meștere, trebuie să-l cunoști neapărat, mi-a spus Ștefan Ionescu. Omul ăsta are 10-12 lucrări odată și nu se laudă, dar muncește dumnezeiește. Să-l cauți neapărat”.

Astfel am făcut și nu  mi-a părut rău. Îmi pare rău că un om ca el, care știe și face lucrurile cum trebuie, care are o firmă cu facturat de aproape 1.000.000 de euro, cu muncitori în regulă, cu clienți foarte mulțumiți, nu are loc în România. Iar de asta este necăjit și el.

Citiți o poveste. O poveste reală…

      Născut la Dâmbovicioara, județul Argeș, într-o familie cu 5 copii al căror tată, din nefericire, îi va lăsa prematur, Ion Dobre, Ionică, așa cum îl știu majoritatea, și fratele său mai mare, vor fi cei care vor deveni noii tutori ai familiei. O copilărie frumoasă dar cu griji, motiv care-l va face să aleagă ulterior școala de poliție. Și va merge la Câmpina.

 

În școală mi-a plăcut mult să-nvăț

        „În școală mi-a plăcut mult să-nvăț: citeam de la 3 până la 5 dimineața, stăteam și-nvățam în duș, și-am ajuns în primele 6 luni al patrulea la învățătură pe toată Școala de Poliție.”
        Dincolo de nevoia siguranței familiei, visul său, de mic, era să se facă polițist. Citea romane polițiste și se uita la filme pe care încerca să le deslușescă înainte de final, să elucideze lucrurile complicate, întortocheate.
        Dar visurile sunt visuri iar viața reală bate filmul. Și nu s-a lăsat așteptată. Deși termină examenele de sfârșit de școală cu un 9 și restul de 10, potrivit „calculelor matematicii românești” Ionică nu este repartizat la Poliția Județeană din Argeș, așa cum arfi trebuit, ci undeva departe, la Ucea, ultima comună din Brașov spre Sibiu.
        „Acolo am avut parte de o viață de polițist plină de suspance: violuri, tâlhării, bețivi, crime… tot ce ține de aspectele societății noastre și a muncii de polițist. O experiență bună pentru că, pe undeva, m-a călit și m-a educat pentru viață.
        Numai că dincolo de munca asiduă și complicată, meseria de polițist la Ucea însemna să fii la cheremul șefilor, să faci controale doar pentru a jumuli pe cei slabi, pentru că șefii aveaunevoie de plocoane (rachiu, caș, lemne, miei etc)

acțiunea MOV: miei, ouă și vin

        Din păcate, ceea ce visa și ceea ce a trăit în viața de polițist au fost două lucuri total diferite: „la postul de poliție eram samsarul de servicu al șefilor: șeful avea bar, colegul cazan de rachiu, eu eram ultimul venit.” „Ionică, vine șeful cel mare de la Brașov, du-te și ia rachiu!” Trebuia să fac rost. Primăvara începea acțiunea MOV: miei, ouă și vin. Du-te după ele. Du-te la munte, la stână, găsește-i motive să-l amendezi de fapt ca să fac rost de un miel că venea șeful, brânză și caș că venea șeful… Ucea era un Rai pentrucă, fiind departe de Județ, cine venea se anunța. Și dacă se anunța, nu trebuia să plece cu mâna goală. Când spunea „control” însemna „pregătiți ceva pentru mine”. Nu bătea 100 de km să nu ne găsească.

        La un momendat a ajuns la o concluzie amară: nu era pentru el poliție, sau, mai degrabă, nu pentru cea pe care o visase și în care crezuse, deși mersese din două considerente: pasiune și nevoie. „Eram tare cu cei slabi și eram slab cu cei tari. Eram vătafi.”

         – Și, ai luat decizia să pleci… De ce?
         – Da, după care și fratele meu a plecat în Spania. Din salariul pe care-l aveam nu reușeam să mă întrețin nici singur.

         – Nici la țară?
         – Nici la țară. Cu toate că acolo am lucrat, am pus 60 de ari de cartofi de-am scos o producție record de 18 t… Îmi plăcea să fac, să creez. Apoi, aveam, în teorie, locuință de serviciu dar în practică era cumpărată de un coleg polițist care mi-o închiria cu 1000 lei (10 milioane pe vremea aceea). Lucruri dureroase, de nedreptate între noi, polițiștii. Cum era să aplic legea cu alții când noi între noi făceam lucuri necurate, necolegiale, neumane, incorecte?

        Am plecat cu ideea să stau puțin, să fac bani și să mă întorc să fac ceva. Ideea tuturor.

        – Ce ți-ar fi plăcut să faci?
        – Aș fi vrut să fac o școală de detectivi particulari. Pe atunci nu știam nimic de construcții. Același lucru dar să decid eu, să fac, să descoper… Am plecat pentru că voiam să-mi ajut familia dar a fost mai greu să ies decât să intru. Era lipsă de cadre. Dar nu mai puteam sta. Când te afli într-o astfel de sturctură mânjită, ori te mânjești și te plafonezi ca ei, ori ieși.

        După ce rezolvă problema plecării din poliție, scârbit de distem și oamenii din acesta, ajunge în fața autobuzului. Da, efectiv. Pentru că, deși are bilet cumpărat la Atlassib, nu are loc în autocar. Așa că se va așeza în fața autocarului până ce-i rezolvă problema locului. Și se va rezolva, dar până în Germania a călătorit cu o fetiță în brațe.

Ionică! Ionică! Ieși afară că eu arunc casa-n aer!

         După o lună pleacă în Italia la niște prieteni… care nu-i mai răspund. Așa ajunge la Anagnina, Roma, în periferia aglomerată cu străini, într-un apartament cu 17 persoane. Va dormi în bucătărie cu încă doi, dar și cu un „patron” al casei gelos pe soție, bețiv, recalcitrant… Până într-o noapte când acesta-l trezeste: Ionică! Ionică! Ieși afară că eu arunc casa-n aer! Era omul supărat că, după ce-și bătuse bine nevasta, cumnații îi trăseseră și lui o mamă de bătaie iar acum voia să arunce casa-n aer cu toți în ea, dar fără Ionică de care-i era milă și-l respecta.

        – Ce ți-a plăcut și ce nu când ai ajuns aici?
        – Mi-a plăcut ambientul, tot ceea ce ținea de altă țară care era mai evoluată. Nu mi-a plăcut statutul de emigrant clandestin care mă făcea să am nesiguranța zilei de mâine , că mâine mă prinde și mă trimite acasă. „Într-o dimineață, la metrou, control: Garda Financiară. câinele antidrog a venit după rucsacul meu iar militarii au crezut că am droguri. Percheziție… când, a ieșit la iveală pâinea cu cârnați…

 

De la salahor la firmă cu 25-26 de colaboratori

        A făcut de toate Ionică Dobre: a potcovit cai de cursă, (asta după program), apoi instalator, electrician, a plantat măslini și flori, curățat WC-uri, șofer…
         La început a plecat de la salahor pentru 5 zidari… trei ani de muncă brută multă, după care, cu un arhitect de la care va învăța multe, până ce acesta va falimenta. Toate o experiență care-l va căli și pregăti pentru noul salt.

         – În 2008 ne deschidem, eu și fratele, o partita IVA cu care am colaborat până în 2014 când el va pleca în țară.
 

         Astăzi firma lui Ionică (G&M Tehnoedil srl) nu mai este o simplă P IVA, ci un srl cu 21 de oameni, colaboratori, cum îi numește el și despre care are numai cuvinte de laudă. LA aceștia se adaugă alți specialiști, geometri, arhitecți… O firmă care nu merge bine, ci foarte bine. Iar asta se vede din multe. Din siguranța oamenilor la fiecare șantier, din ordinea, disciplina și curațenia locurilor de muncă, din liniștea și zâmbetele cu care te primesc echipele (nu mai mult de 2-3 oameni pe lucrare), de facturat dar, cel mai important, de mulțumirea clienților.

        Isteț, pregătit, Ionică s-a adaptat vremurilor iar multe, foarte multe lucrări vin de la clienții vechi, dar și de pe internet, unde traficul pe site-ul său este susținut iar recenziile numai maxime.

         – Am văzut că oamenii tăi sunt foarte mulțumiți, zâmbitori… unul dintre ei, Sebastian Roșca, din Dolhasca, mi-a spus că „în 16 ani am schimbat zeci de patroni, dar abia acum sunt în regulă și muncesc liniștit”. La Roma, sectorul construcțiilor este dificil, plățile nu sunt corecte, italienii, romanii în special nefiind cei mai serioși oameni de afaceri.
         – Exact. Eu am plecat de la principiul și realitatea pe care o cunoșteam: știind viața reală de șantier, eu mă consult cu ei și, în fiecare dintre ei văd un partener, un colaborator. Îi premiez și-i fac să facă lucrurile ca și cum le-ar face pentru ei înșiși. Dacă tu lucrezi într-un șantier și ai rentabilitate, la sfârșit ai un premiu. Care trebuie să fie o mândrie și pentru tine, și pentru mine. Pentru că, dacă eu reușesc să-ti dau ție salariu la timp, taxe plătite (un angajat costa 3500-3700 euro/luna), toate vor merge bine. Și nu e ușor.

M-aș fi bucurat să stau în România și să vină la mine italienii să muncească

        – Ai plecat din România în 1999, acum aproape 20 de ani. Te-ai mai întoarce și în ce condiții?
        – Nu. Cu drag în vizită, dar atât. Fiind părinte, viitorul copiilor noștri este aici. Noi, eu si sotia, vrem să le facem un viitor frumos aici.

         – Ce-ți place la Roma?
         – Începând cu mâncarea, frumusețea locurilor, orașul, oamenii, aproape tot. Sunt și aici lucruri negative, ca peste tot, în schimb e mult diferit față de societatea noastră. Aici, dacă vrei să faci ceva, încă poți. Nu există nu poți. În România nu.
Viața din Roma și din Italia în general este foarte apropiată cu eul nostru, cu cea din România, cu ceea ce suntem noi.

        Cel mai tare mă doare că nu poate fi invers. M-aș fi bucurat să stau în România și să vină la mine italienii, nemții, austriecii să le dau eu de muncă și să spun că sunt mândru că sunt român. Atâta vreme cât avem o datorie externă foarte mare, știm cine a făcut-o, nu știm unde sunt banii dar știm cine o va plăti – copiii noștri… lucrurile sunt dureroase.
         Din păcate lucrurile nu se vor schimba acum pentru că suntem limitați: ne mulțumim să vorbim pe la colțuri și atât.

 

a consemnat Cristi Merchea