Ionel Sava ne bucură de ceva timp cu versuri dintre cele mai frumoase. De data aceasta, o poveste despre românul întors acasă plin de figuri.
Ionel Sava ______________
Ionuţ, Zorel şi-al său cârlan
Văzând că lucră și tot ‘nare,
Ionuţ, băiat din sat, dar fără stare,
Şi-a pus în gând de-un an şi jumătate
Să plece în stăinătate.
Uşor n-a fost să-şi ducă la final ideea,
Acolo-n satul său, pe nume Şcheia,
Cu mare greu se strânge banul,
Aşa că, și-a vândut cârlanul,
Gândindu-se că mai apoi,
Cu banii strânşi îşi va lua alți doi.
Şi uite aşa, Ionuţ al nostru, frate,
Plecă-ntr-o seară în străinătate
Mândru de el, nevoie mare,
Că şi-a pus planu-n aplicare.
Flăcăul nostru însă nu gândește
Că socoteala de acasă
Cu cea din târg nu se loveşte.
Mai mult de-o vară nu a stat
Spunând că-i cald, că e stresat,
Că are dor de-ai săi părinți
Și de-al său căine fără dinţi…
Aşa că-al nostru fiu de sat,
Cu banii ce i-a câstigat
Și-a luat o geacă, blugi, chitară
Și s-a întors ‘napoi în ţară.
Acum să vezi belea, măi frate,
Cum merge cu chitara-n spate
Pe uliţa din sat, agale,
Că alții n-au, și că el are.
Grăbit, nervos și cu pas mare,
Ionuţ ajunge-n uliţa din vale,
Acasă la ai săi părinţi
Și la căţelul fără dinţi.
Zorel, un câine cam lăţos,
Şchiop de-un picior, c-un dinte scos,
Îl mirosi din cap până-n picioare
Să vadă ce intenţii are.
Nici una și nici două, frate,
Zorel al lui îi sare-n spate.
– Hei! „Vai a cuccia „, câine răpciugos!
Țipă Ionuţ pe-un ton tăios,
Însă cățelul mai rău îşi zbârli blana
Că nu ştia … italiana.
Şi aşa-l mai terfeli, măi frate,
Îl luă de blugi şi de-un picior
Ca să-i arate treaba în popor.
Atunci Ionuţ, baiat de sat, plecat de-o vară,
Se aplecă asupra lui Zorel, cel fără dinte,
Şi-i spuse-n dulce glas, precum odinioară:
Ce e, Zorel, nu mă ții minte?
Morala:
Oriunde-ai merge, de știi o limbă,
Să știi, române, că-i păcat,
Că al tău sănge nu se schimbă
Şi să nu uiţi de-unde ai plecat!
De același autor:
http://www.emigrantul.it/ingrijitoarelor/