Istoria (românească) Cerbului de Anul Nou!

O poveste fascinantă a timpului trecut petrecut pe meleaguri românești de vis, un capitol din cartea cu nume sugestiv „Locul unde întorc uliii”  a lui  Dan Hașdean

 

Încă de la Sfântul Nicolae încep pregătirile pentru sărbătorile de iarnă. Se face primul gioc și primul bal. Nu prea înțelegeam cum vine asta: în plin post, joc și bal? Bunicul mă lămurește:

– Nepoate, înainte vreme, postul Crăciunului avea doar două săptămâni. Au schimbat ei și l-au făcut de patruzeci de zile, ca cel de Paști, dar lumea nu a putut uita că la Sfântul Nicolae, cam pe când toate treburile erau gata în gospodărie, încingeau giocuri și beau gin.

Așadar încep să mă luminez. Toate bune și frumoase dar până la porția de distracție. Postul îl acceptăm, dacă așa ați hotărât dumneavoastră, fețe luminate, dar goicul de la Sfântul Niculae nu-l lăsăm! Așa le-o fi spus sătenii popilor, când li s-a adus vestea cu mărirea postului Crăciunului, de nu au renunțat nicicum la obiceiurile lor.

Prin cărţile cu poveşti citisem, că Moş Nicolae aducea daruri copiilor cuminţi şi nuieluşe celor obraznici. Puneam noi ghetuțele lângă ușă în tindă, curățate și lustruite, dar degeaba. A doua zi tot goale le găseam. Poate nuielușa, pregătită de mama tot timpul, o găseam. Eram siguri că nu am fost suficient de cuminți pentru a primi daruri și promiteam solemn că vom fi în anul următor. Promisiuni ce le uitam imediat ce plecam la joacă.

De la sărbătoarea sfântului cel darnic, se înjgheba formația pentru cerb, se tocmeau lăutarii, jucătorul cerbului, închirierea hainelor și începeau repetițiile.

Flăcăii făceau repetiții, iar noi, curioși să vedem totul înainte de a fi gata, în serile mai puțin geroase, priveam printre scândurile gardului la ei. Erau fără hainele frumoase, pe care le știam prea bine, se opreau des, citeau de pe caiete, textele ce trebuiau să le spună și jucau fără ciocane și săbii, ținând în mâini linguri de lemn, câte un ciocan adevărat sau o secure.

În seara de Crăciun, nu în ajun, așa cum era prin alte părți, flăcăii se constituiau într-o ceată de colindători căruia îi ziceau Bereză. Mergeau doar la casele celor cu fete de măritat. Cântau colindul nostru din sat, singurul pe atunci, necântat prin alte sate, colind ce-l cântam și noi cei mici, dar ei erau acompaniați de fanfara ce urma să cânte și la cerb:

         „- Bună seara la fereastră,

         gospodarilor din casă!

         Am venit să vă-ntrebăm

         ne lăsați să colindăm?

         A venit demult, de sus

         păstorul cel bun,  Isus…”

Odată început colindul, întrebarea dacă sunt lăsați să colinde, nu-și mai avea rostul, dar așa era cântecul și așa îl cântau. Dacă poarta era deschisă, și lumina aprinsă, iar gospodarii, în spatele cărora era fata de măritat, ieșeau pe prispă în întâmpinarea cetei de flăcăi, a Berezei, întrebarea Primiți colindătorii? era inutilă. Așa era obiceiul, așa făceau! După colind, flăcăii erau cinstiți cu rachiu și gin, jucau un joc cu  fata gospodarului, iar mai apoi erau răsplătiți cu un colac mare și frumos, împletit în patru sau în opt. Cu cât era mai frumos colacul cu atât era mai mare cinstea fetei de măritat.

Din când în când, câte un gospodar cu fată de măritat, lega poarta, semn că nu primea Bereza. Flăcăii tușeau sec, nu înjurau, nu aruncau cuvinte urâte peste gard, dar dacă fata îndrăznea să vină la gioc, flăcăii tocmaci dădeau comandă lăutarilor să întrerupă muzica și să-i cânte marșul. După cum a fost „ospitalitatea” fetei din seara de Crăciun așa era și a lor, a flăcăilor.

A doua zi și a treia zi de Crăciun se țineau giocurile și balurile de sărbători. La baluri veneau și gospodarii, cei căsătoriți adică, să joace și ei o Bătută, sau un Ciobanaș, să-și mai aducă aminte de tinerețe. Se cinsteau cu vin de poamă fragă, ce în anii cu veri scurte, ieșea de un acru ca borșul. Fraga era singura viță de vie rezistentă la gerurile de pe deal la noi.

În săptămâna dintre Crăciun și Anul Nou, se mai făceau câteva repetiții, iar în seara de ajun a Anului Nou, ceata de flăcăi care fusese cu Bereza, pornea să colinde satul, cu Cerbul. Erau frumos îmbrăcați, cu pantaloni și flanele groase și albe ca laptele, cu opinci, cu jaletci negre cu mărgele și oglinzi încrustate pe ele și căciuli la fel de frumos împodobite. Doar căpitanul era îmbrăcat în haine de ofițer și încălțat cu cizme. Cerbul, un cap de lemn sculptat și pictat frumos, aievea unui cap de cerb adevărat, cu o coroniță la fel de frumoasă între coarne, era jucat sub adăpostul pieilor de iepure, de un bărbat îndemânatic, clănțănind din gură în ritmul muzicii săltărețe.

         „- Foaie verde de-un hurmuz,

            Bodaproste c-am ajuns…”

… începeau să strige ursarii boieri, așa li se spuneau flăcăilor frumos îmbrăcați, jucând în jurul cerbului, ce scutura vesel și jucăuș, cordelele colorate, legate de coarne, clănțănind din gură, jucătorul lui căutând, prin fanta de sub capul cerbului, copiii pentru a-i speria un pic, cu scuturatul din cap și țăcănitul gurii. Ne ascundeam în jurul fustelor mamelor privind doar cu un ochi. Ne plăcea și ne era teamă în același timp.

Brusc, lăutarii, schimbau tonul vesel al muzicii de mai înainte într-unul de jale. Cerbul îngenunchea și abia mai dădea din gură. Eram atât de absorbiți de ce se întâmpla încât, copil fiind, vedeam chiar cum plânge cerbul îngenunchiat.

         „-Vai de mine și de mine

          Cerbul tatii ce-i cu tine?…”

Așa își începea „descântecul” unul dintre ursarii boieri. Îl întreba pe cerbul tot mai abătut dacă nu cumva e deocheat, dacă nu cumva a băut apă de unde nu trebuia și câte altele. Spre sfârșitul descântecului, cerbul dădea semne de revigorare.

„..ia mai zi-i o polkă dragă!”

…se striga către lăutari, de cel ce descântase cerbul, mângâindu-i tot timpul cordelele de la coarne. Muzicanții începeau din nou o melodie veselă, săltăreață și din nou, și cerbul, începea să joace vesel, țăcănind cu ardoare spre copii și oamenii din jur.

Totul se încheia cu o urare de La mulți ani!, strigată cu putere către gazdă. Erau răsplătiți cu băutură, colaci mari și frumoși și cu parale. Toate acestea costau, iar flăcăii trebuiau să adune bani pentru a le plăti și neapărat trebuia să le rămână și lor pentru efortul făcut. Deși părea o joacă, tot acest spectacol cerea un efort deosebit. Începeau dintr-o margine a satului și nu ocoleau nici cea mai izolată casă. Ar fi fost o mare jignire adusă casei respective. Umblau două zile și două nopți până terminau. Se odihneau pe rând. La final erau epuizați, dar își duceau la bun sfârșit munca, fără să se plângă. Odată înhămați nu puteau abandona căruța.

Cerbul era povestea unui cerb adevărat, găsit de slujitorii unui boier și dus la curtea conacului. A fost îngrijit frumos și bine și dintr-o ambiție a boierului, sătul și agasat de țiganii ursari, care veneau cu jocul ursului, le-a cerut slugilor să se îmbrace frumos, nu ca țiganii ursari și să meargă cu cerbul prins și îngrijit la curte. Numai că în ajunul ieșirii la umblat, cerbul s-a îmbolnăvit și abia cu descântece au reușit să-l întremeze.

Au mers cu cerbul adevărat, jucând în jurul lui, frumos și civilizat, în contradicție cu țiganii ursari, fiind mult mai apreciați de oamenii din sat.

Cam asta era istoria Cerbului de Anul Nou!

Ca povestea să pară și mai credibilă, după ce piesa cerbului se termina, intrau în scenă ursarii adevărați, căniți pe față cu tăciune, cu un urs legat în lanț (un tânăr îmbrăcat în urs) și bătăi într-o tobă de mână. Îi strigau, în versuri, cuvinte vulgare, cuvinte ce-i făceau pe cei din jur să râdă iar femeile și fetele să chicotească. Ursul se tăvălea pe jos, fără menajamente, indiferent dacă era zăpadă sau glod, iar ceilalți ursari se scuturau cu tălăngile cusute pe ei, făcând o gălăgie infernală. La sfârșit îi cereau și ei plată gazdei primitoare, iar dacă gazda era una de soi o și urau în versuri dinainte pregătite; o amestecătură de urări și critici în cuvinte frumoase dar și vulgare așa cum era și piesa ursului. Ceilalți ursari și mascați, ca să fie și ei plătiți, se dedau la fel de fel de glume și giumbușlucuri, căutând prin curtea omului diferite motive și lucruri de care să se lege. O poartă scoasă de la locul ei și montată la loc doar după plată, un câine adus din spatele casei în curte de lanț și făcut de râs, bietul animal neputând să facă față nebuniei, oricât de rău ar fi fost, săniile sau căruțele plimbate de ei prin curte, ajungând chiar până în a-l debranșa pe un gospodar, ce se încăpățâna să plătească, de la curentul electric.

Ursarii și mascații erau plăcerea privitorilor. Dar când părăseau curtea totul arăta ca după un mic război, omului de casă trebuindu-i ceasuri întregi să așeze din nou lucrurile la locul lor. Uneori, tata, găsind câte un lucru prin curte care nu era la locul lui, ne admonesta:

– Ce-i cu asta aici? Nu cumva așteptați ursarii? Sau au fost de-așa pe-ici?

Până se termina satul de mers cu cerbul, alai de oameni, dar mai ales de copii, îi însoțeau pe ursarii boieri și cerbul lor.

În următoarele zile doar despre asta se discuta în sat.