La Colleferro, pizzeria unui român e plină de italieni

Cea mai bună pizza la Colleferro făcută de o familie de vrânceni

Trattoria-pizzeria ”Da Silvio”. Numele localului unde mă duce un prieten este mai mult decât italienesc și numai faptul că știu că merg la un român mă pune în dificultate.Nu știu dacă o să mînânc pizza sau sarmale.
Situată la o intersecție a orășelului Colleferro, la 50 de km de Roma, pizzeria e locul unde se strâng italienii la prânz și la cină.
Așa e, italienii, în marea majoritate dar și românii.
Ajungem prea devreme. Rezemat pe balustrada de la intrare (restaurantul are și pistă de acces pentru persoane cu probleme motorii) Silviu, proprietarul localului, răspundefiecăruia care se oprește cu mașina la intersecție. Mai toți îl cunosc, îl salută, se opresc să stea de vorbă cu el chiar dacă în spatele lor cei care așteaptă se mai enervează. Silviu le răspunde amabil, surâzând, de la înălțimea celor doi metri ai săi. Nu fals și nu pentru că știe că vor veni să mănânce la el.
Silviu Ionel Munteanu așa e. Amabil, primitor, sincer, un om care cu cât stai de vorbă cu el cu atât îți dai seama că e făcut pentru asta: să comunice cu oamenii. Ne spune povestea sa, asemănătoare cu cea a multora dintre noi, emigranți pe meleagurile Italiei.
Venit la 23 de ani aici, Silviu și-a găsit de muncă aproape imediat: salahor. Cu toate că în țară absolvise școala sportivă din Focșani iar mai apoi lucrase ca instructor sportiv, munca de jos nu l-a speriat. Venise pentru asta, pentru un caștig mai bun, pentru o viață nouă într-o țară unde munca putea fi apreciată la adevărata sa valoare. Soarta a făcut să cunoască un tehnician. Și nu unul oarecare, ci unul în domeniul frigiderelor industriale, cele ale restauranetlor și pizzeriilor. S-a lipit și a lăsat mistria și lopata. Au urmat alți trei ani de ucenicie, de mucă și experiență care i-au permis, vizitând și umblând prin nenumărate localuri, să înțeleagă și să se apropie din ce în ce mai mult de arta bucătăriei.
În 2008 amicul său tehnician, Vincenzo Bonifaccio,  se hotărăște să deshidă un restaurant la Collefero, unde Silviu va începe să lucreze. Timpul trece, experiența se acumulează iar amicul său decide să-i cedeze gestiunea. Zis și făcut, focșăneanul suflecă mânecile și ajutat de soția sa Mihaela, o vrânceancădin Gugești, care i se alătură în Italia, trasnformă localul într-o ”tavola calda”. Timp de șase ani, din 2005 și până în 2011, familia Munteanu își face un nume la Colleferro, acumulează experiență, clienți, schimbă meniuri și încearcă bucătăria italienească cât și pe cea românească.
”Bucătăria a devenit pasiunea mea” mărturisește gazda noastră. Fac totul din plăcere, încerc lucruri noi, vreau să fac în așa fel încât clientul să plece sătul și cu zâmbetul pe buze.”
În 2012 Silviu decide că s-a maturizat în activitatea aceasta, restructurează localul și face și o școală prin care devine bucătar-șef.
”Îmi place să mă specializez, să învăț lucururi noi, să știu că atunci când vine clientul pot să fiu la înălțimea exigențelor sale”. E entuziast dar calculat, atent cu toți cei care intră și dornic să se actualizeze în meserie. Îmi vorbește de local că l-ar vrea mai primitor, mai ospitalier ….
Se face seară și ne întoarcem să mâncăm ”da Silvio”. Sunt 5 persoane când ajungem dar în câteva clipe sala devine neîncăpătoare. După nici jumătate de oră câteva persoane așteaptă afară cuminți, cu ochii pe cei care vor ieși primii. Doar 3-4 români și ei la rândul lor veniți cu amici italieni. Integrarea, cea de care politicienii și jurnaliștii vorbesc în fiecare zi, e mai mult decât naturală și împlinită aici. Pur si simplu oamenii acești au venit să mânânce fără să gândească la cei care prepară, la români. Au venit într-o pizzerie unde se știe că se mănâncă și se simte bine. Chestia cu ”stranieri”, cu ”romeni delinquenti” probabil nici nu intră în calculele lor.
Cu 10 euro de persoană mâncăm mai bine și mai mult ca oriunde la Roma: felul întâi, felul doi, salată, desert și de băut. Nu știu cum se poate ajuge la o astfel de sumă. Câțiva prieteni îl sfătuiesc să pună prețuri mai mari pentru lucruri mai delicate, speciale. E prea puțin.
Slăbuță, firavă, la numai zece ani fetița lor Carina e un titirez printre mese, cu farfuriile mai mari decât ea, atentă la tot ce vor clienții. Mama o supraveghează conștientă de capacitățile și hărnicia ei. Ne uităm cu admirație și mirare la un copil care ajută familia așa cum rar vedemîn familiile italienilor.
– Ai auzit de exploatarea minorilor, o întreb în glumă.
Mă privește puțin uimită, zâmbește și pleacă, sigură pe ea, relundu-și munca, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Altele sunt preocupările ei nu balivernele noastre.
Pastele sunt speciale iar felul doi mai bun decât la multe restaurante italienești. Numărul clienților o demonstrează. Dacă n-am fi știut că Silviu e de-al nostru, am fi mâncat ca și cum am fi fost ăntr-o trattoria italiana, fără nici cel mai mic dubiu.
De dimineață până noaptea oamenii aceștia, acești români din Colleferro, ca mulți alții ca ei, nu fac altceva decât să muncească; cu zâmbetul pe buze, cu sudoarea frunții, mulțumind italieni și români. În tăcere și fără ca presa de scandal să dea de știre. Ei nu sunt subiect de presă, ei sunt cei care fac oamenii fericiți.

Cristi MERCHEA