MADE IN ROMANIA

O poveste – una dintre miile -, a unui român emigrat imediat după 90 în Germania, spusă cu har de prietenul publicației noastre, Constantin Toma din Focșani.

     Constantin Toma _________

Cu foamea urlând în noi, chiar mai mare decât cea din postul Paştelui, hoinăream pe străzile Ravensburgului în căutarea unei soluţii de ieşire din criză. Aceasta dura de câteva zile şi doar gândul la merele din livada neamţului la care eram cazaţi şi la frăţia consacrată a românului cu codrul şi ghebele lui, îmi mai ridicau moralul. Nu mă mai gândeam la plutirea limpede, neunduită a lebedelor, nişte păsări cu aliura ceva mai mare decât a gâştelor, de pe lacul Bodensse, care când mi-ar fi ridicat moralul ca după un ospăţ regesc.

Aş fi săltat de asemenea privirea de pe trotuarul neprăfuit al străzii spre crestele înalte ale Alpilor Bavarezi, sau la baloanele cu aer cald ce se ridicau ca nişte gogoşi apetisante, dar eram prea preocupat să caut un chiştoc de ţigară. Ai dracului, nemţii ăştia nu scapă nimic din mână. Sau poate sunt atât de săraci încât nu-şi permit să fumeze pe stradă.

Hopa! Uite, unul acolo! A coborât dintr-un Mercedes cu ţigara în gură. Sigur, dacă intră în clădirea din faţă, o aruncă. O stinge într-o scrumieră. L-am filat. Dă să intre. Ghinion, uşa este închisă. Am ce fuma! Am ce fuma pe dracu! Neamţul bagă mâna în scrumieră, ia restul de ţigară şi urcă în maşină. Măi, să fie, circulă cu “merţan”şi fumează chiştoace! Aşa au făcut avere.

Amărât, mă aşez pe soclul gardului de la cimitir, alături de prietenul meu Bazil. Şi el este amărât. Nu pică nimic. Din plictiseală şi ca să se distreze, când trece câte o femeie pe lângă noi se ridică în picioare şi plin de respect aruncă un „sărut mâna”. Nemţoaicele sar surprinse şi pleacă bombănind pe limba lor. Mai, mai să cadă din picioare.

Ce să facem? Ne distrăm şi noi. Româneşte, dar ne distrăm. Şi distracţia asta ţine până când este rândul nostru să cădem de pe soclu. O doamnă mai în vârstă se opreşte în dreptul nostru şi ne spune:

– Bună ziua, măi băieţi!

Mai, mai, să fim loviţi de apoplexie recunoscând un glas mioritic. O întreb bâlbâit:

– Ştiţi româneşte?

– D’apoi, cum, sunt româncă. Voi tot români sunteţi?

– Da!

– Şi nu vă este ruşine că sunteţi români?

– De ce doamnă?

– Păi românii au făcut numai prostii pe aici. Dar văd că nu sunteţi ţigani?

– Nu!

Căpătând mai multă încredere femeia ni se destăinuie. A plecat din ţară după război, în 1945, cu un neamţ care i-a fost soţ şi care acum este la cele veşnice. Pensia pe care o are este suficientă, locuieşte cu fiul şi nora. Cu ultima nu se prea împacă, deh, suntem români,… aflăm şi asta.

Noi îi povestim despre viaţa grea printre străini; ea ne crede. Se înduioşează, uită că e nemţoaică şi se caină în cel mai pur stil românesc. La plecare ne blagosloveşte cu 50 de mărci. Îi sărut mâna şi când adaug „bogdaproste” lacrimile  încep să-i curgă. La insistenţele lui Bazil ne dă adresa, chipurile să-i trimitem o vedere când ajungem acasă. Prietenul meu jubilează şi-mi propune să „dăm lovitura” babei. Desigur, glumeşte. Nemţii ăştia n-au nici măcar garduri la case.                        Acum avem bani. Adio chiştoace, am ţigări pentru o săptămână, poate mai mult. În rest, trăiască pădurea, livada şi lacul! Acum avem bani. Adio umilinţă în faţa şefului meu, un rus cu nume de neamţ, provenit din fosta Germanie Democrată. N-are nimic nemţeşte în el în afară de nume. Aliura, portul şi educaţia par mai de dincolo de obiceiurile est-europene şi balcanice. La oboseala mâinilor cu care vorbesc limba germană, ori de câte ori îl văd încerc să mă exprim în limba lui Puşkin. Mi-a spus-o un neamţ, Otto, născut la Baku, precum că Loven, fiind din părinţi ruşi, îşi cunoştea limba maternă. Dar nu, ruso-friţul o făcea pe scroafa moartă-n păpuşoi.

Drept urmare, în fiecare dimineaţă „morgen”-ul meu era invariabil însoţit de cea mai curată înjurătură legată de mamă şi de naştere, rostită în ruseşte. Capul neamţului tremura parcă lovit de dambla. La fel vocea, nu-i uşor să te stăpâneşti când cineva te înjură de mamă şi tu să-i zâmbeşti. Şi cum spuneam, adio sărăcie! Savurând clipa, un beţivan made in Germany, îmbrăcat la fel de bine ca şi noi, cu o sticlă în mână, se aşază lângă mine şi Bazil. Ne zâmbeşte şi boscorodeşte ceva pe limba lui. Mă uit, mă mir şi-i spun compatriotului:

– Uite bă şi pe aici sunt aurolaci!

Beţivul se simte lezat, se uită urât, scuipă un „şaizen” şi,scârbit, pleacă. F’tu-le muma-n c…r de rataţi civilizaţi! Şi cum spuneam, cu buzunarul plin gândeşti altfel!

                                                                         Constantin TOMA