Merită cei 14 votul românilor din Diaspora?

”Români, au mai rămas trei secții de votare în Roma. Găbiți-vă să nu se închidă și astea!” Acesta e apelul unui român pe facebook.

Mai în glumă mai în serios, făcând haz de necaz, românii tratează de sute de ani momentele vesele cu bășcălie, cu umor din cele mai savuros. Și pe cele triste tot la fel le-a trect și le trece mai mereu. Fie că e naștere, botez, cununie sau nuntă, muncă serioasă sau înmormântare, război sau pace, românii au trecut momentele vieții și ale istoriei într-un mod propriu, al său: râzând. Luând în derâdere viciile și calitățile, curățenia și mizeria, bunătatea sau zgârcenia, frumusețea sau urâțenia, hărnicia sau munca, beția și lenea. Nimic nu i-a scăpat: țărani și regi, voievozi sau profesori, animale sau oameni.

 

Campania electorală de anul acesta este cea mai acidă campanie dintre cele pe care le-a produs politica noastră de după evenimentele din 89. Dicționarul limbii române și invectivele și jargoanele neindicate în acesta au fost epuizate. Adjectivele nu mai sunt colorate, sunt ghiveci cu cele mai inovative calificative care se pot aduce candidaților și colaboratorilor lor. Au fost inventate cuvinte noi, adaptate în dorința de a scoate în evidență și a mototoli imaginea contracandidatului.

Dincolo de granițe, cele peste 4.000.000 de români care au luat calea pribegiei se confruntă la rândul lor în discuții din cele mai aprinse, între ei sau cu cei de acasă, convinși, în funcție de presa scrisă sau televiziune la care s-au ”format”, de ”principiile” transmise de părțile cu care țin.

Cu toate acestea, românii din Diaspora trebuie să aleagă. IaraAnul acesta secțiile de votare s-au redus la Roma cu una. Practic la Ambasada României la Roma  ”nu mai era necesară o secție. Au rămas doua în incinta Academiei Române, locație unde se ajunge destul de greu pentru cei care nu știu sau nu au mijloace. Asta pentru că populația rezidentă a românilor din capitala Peninsulei a crescut cu 13500 de unități. Practic, în stilu-i caracteristic, MAE a considerat că dacă suntem mai mulți e nevoie de mai puține secții. Logica nu se aplică și în alte locuri. Avem însă secție de votare la San Marino, unde la ultimile alegeri prezidențiale au votat o mână de români. E drept, spun cei de la minister, și acela e stat. Dar dacă ăsta e stat, și e, acesta a costat statul român 5000 € la ultimile alegeri.

        

       Merită votul nostru? Și de ce?

Considerentele pe care se merge cu numărul secțiilor de votare redus sunt multe și unul ditre ele este acela că românii oricum nu merg la vot.

Dar poate fi acest lucru, care oricum are loc odată la 4 ani, un motiv de a împiedca sau îngreuna accesul la singura formă directă de participare la politica statului a celor departe de casă? Condițiile românilor plecați din țara mamă sunt mult diferite de cele ale celor rămași acasă. Acolo sunt sedii electorale în fiecare comună, în ficare sat. Aici oamenii au găsit case să locuiască pe unde au putut, cum au putut iar, de cele mai multe ori, distanța de la un sediu la altul poate fi și de 150 de km. E ca și cum cineva de la Râmnicul Sărat  ar merge să voteze la București. Și ăsta e un caz fericit, pentru că e șosea bună între cele două localități. Ar mai merge acel alegător pentru un vot care oricum nu i-ar schimba cu nimic viitorul? Iar asta în condțiile în care benzina în Italia este 1,8 €/l iar duminica, atunci când au loc alegerile, autobuzele nu circulă decât rar.

În plus, acești români au plecat din țara natală, de la vatra copilăriei, de la locul unde-și făcuseră speranțe alături de copil, de soție, de părinți. Au plecat  pentru o viață mai bună departe de tot ce clădiseră,  forțați de nedrebniciile celor care au tâlhărit 24 de ani politica, economia, viața de zi cu zi a românilor. Cum să meargă ei la vot acum? Să voteze pe cei care nu i-au înțeles, nu i-au ajutat, i-au batjocorit cu legi ad personam, cu justiție părtinitoare pro-oligarhie, cu mass-media care a îndobitocit și cel mai înverșunat caracer și a îndoit cea mai dreaptă coloană vertebrală!?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Curajul și riscul de a lăsa totul și de a lua calea pribegiei nu este pentru oricine. Iar cei care au făut-o au sperat în mai bine, într-o întoarcere la vremuri mai așezate care nu s-au mai așezat ci au continuat să se învolbureze.

Acești emigranți au urmărit de departe casa lăsată consternați, înfuriați, dezamăgiți și resemnați, neputincioși  de multe ori, privind-o ca pe un animal hăituit de fiarele politicii, administrației, justiției … Și acum, acești oameni care au suferit departe de țară, de familii, de locurile copilăriei îndurând străinătatea, jignirile și umilințele celor care sunt ”oaspeți” ar trebui să dea voturile lor? Tot haitei, tot celor care au mușcat și smuls din carnea țării?

E o întrebare la care nu cei plecați ar trebui să răspundă ci tocmai cei care astăzi se hăcuiesc pentru scaunul cel mai înalt, se zgârie, se mușcă, se scuipă și se împroașcă cu lături ceas de ceas, într-o campanie fără precedent. Ei sunt cei care ar trebui să ia o pauză, să întoarcă privirea spre cei plecați și să răspundă: merităm să ne voteze? Și de ce?

Cristi Merchea