Muzeul Emigrantului – Locul aducerii aminte

Fresagrandinaria, mai bine spus Fresa (se citește „Freza”), cum îi spun localnicii, o localitate pe vârful unui deal, la 390 de m, ca mai toate localitățile Italiei.

Un sătuc, odată populat cu peste 2800 de locuitori, astăzi dacă abia ajunge la 900, și asta vara, în vacanță, pentru că altfel aici, ca în multe din satele Italiei, populația a îmbătrânit, a dispărut sau a plecat spre orașe.

Ce are curios acest sătuc? Ei bine, într-o zi de primăvară am urcat aici cu un scop. Unul dintre amicii mei, emigrant român, venise pentru prima oară la Fresa. Cum a ajuns aici, într-o altă povestire. Cert este că, după 15 ani de viață de emigrant în Italia, lângă Roma, amicul se întorcea să regăsească pe cei care i-au dat o mână de ajutor în acele prime zile, o bucată de pâine și un loc de muncă și de locuit.
Întâlnirea a fost una dintre cele mai emoționante, în casele primitoare ale unor bătrâni care, duminică fiind, stăteau pe lângă vatră ca și pe la noi: o bătrânică tocmai cocea mere în cuptor, o alta, sub privirile soțului acum neputincios, învârtea de zor pasta pentru a face dulciuri… Toți oameni de treabă, cu inimă mare și care la vremea lor ajutaseră acest amic român pentru că știau ei ce știau. În tinerețe emigraseră la rându-le așa cum făcuse majoritatea celor din satul Fresa. Sau poate că așa le era firea și asta am văzut-o după căldura cu care ne-au primit.

Lucrurile le-am descoperit cel mai bine, fără să vrem, cercetând străduțele acestui borg medieval, într-un sugestiv Muzeu al Țăranului și Emigrării.

Ce emoție vederea acestui loc! Nimeni nu poate înțelege mai bine o astfel de realizare. Pentru că, în esența sa, este o realizare.

O mână de oameni dintr-un cătun pierdut în colțul de jos al regiunii Abruzzo, de pe vârful căruia se vede Mediterana, s-a gândit la asta. S-a gândit la memoria celor care, de la sfârșitul secolului al XIX-lea și până în anii 60 ai secolului XX, au emigrat spre locuri mai bune.

„În acele liste care sunt acolo,  e toată lume plecată din Fresa acum mai bine de 100 de ani! Aceștia plecau mai mereu clandestin și ei. Nu aveau documente în regulă.

Atunci mergeau să se îmbarce la Anversa, în Belgia, sau la Le Havre, în Franța, dincolo de cei care plecau din Napoli.” Acestea sunt cuvintele muzeografului, un bătrânel care face asta voluntar și cu mare plăcere. În muzeu câțiva americani și noi, trei emigranți români.

Unul dintre amici, pe cât de mare, pe atât de emoționat de vederea acestor valize, cu nodul în gât și o lacrimă la colțul ochiului. Privim fascinați instrumente de muncă, lămpașe pentru mineri, certificate de naturalizare australiană, permise de ședere sau bilete de vapor, primul ceas al bisericii care anunàa plecarea ratei, toate adunate de la cei care au lăsat această micuță comunitate pentru un trai mai bun la capătul celălalt al lumii: Brazilia, Argentina, America, Australia sau țările europene mai dezvoltate.

Pe un cartel stau aceste cuvinte: „De pe acest pământ neîndestulător de pâine a trebuit să pleci, cu inima strânsă, escaladând munți, navigând pe mări pentru a căuta în altă parte ceea ce Fresa nu putea să-ți dea, prin altă lume cu alte obiceiuri, altă vorbire, dar cu suspinul tău, bucurându-te la fel și iubind la fel.

Aveai o lacrimă în inimă și un nod în gât ca noi, ce care veneam să te salutăm la rată.”

Istoria se repetă, continuă și noi ne-am simțit parte a ei. Istoria emigrării italienilor încheiată în fața istoriei noastre prezente, a celor care am emigrat astăți în Italia și în lume așa cum făceau ei acum 100 de ani.

Am scris în cartea de onoare a acestui loc pentru că nu se putea altfel. Era o onoare și o datorie de emigrant, în acest  lăcaș deosebit, unic, pentru că numai cei plecați pot înțelege ceea ce înseamnă să fii departe de casă, de patrie.