„Neamț” – povestea mormântului din pădure

Cum se termină satul și intri pe drumul forestier al Dragomirei ce duce la Roșchila, pădurea te înconjură din toate părțile, te urmărește, se apleacă peste tine, năvălește peste pământul bătătorit cu buruieni și flori, îți leagănă crengile povestind, oftând, șușotind adieri din cele mai misterioase… ești cuprins de ea. Fiecare aplecare a crengilor brazilor e o mângâiere, un freamăt misterios care-ți intră în suflet. Iar dacă ești singur, dacă drumul e cu gândurile tale și atât, atunci ea, pădurea, îți intră în suflet cu miresme, cu șoaptele adierilor de vânt care cine știe de când rătăcesc printre crengi căutând sufletul gata să le asculte povestea. Un tril de păsărele, un zumzăit de albină, un mini concert al broaștelor care și-au găsit sălaș în bălțile adunate în șanțurile făcute de TAF-uri, foșnetul frunzelor de fag împletit cu șuierul vântului  printre acele brazilor,   razele soarelui care se străduie să ajungă până la șopârlele ieșite pe cioate, la soare, toate acestea și multe altele sunt sufletul pădurii.

Că e zi sau noapte, iarnă sau vară, pădurea am simțit-o mereu aproape, ocrotitoare. M-a îndemnat să o cunosc, să răscolesc prin desișurile sale, să aflu răspuns la mai tot ce mă frământa,  să întreb, iar ea să se lase cucerită ca o fecioară cuminte dar care își destăinuie dragostea pe măsura cunoașterii. Și dragostea noastră încă nu s-a împlinit. Pădurea are mereu taine adânci, ca cea pe care o s-o v-o spun mai departe.

Și drumul acesta până la Roșchila, la stația de epurare a apelor potabile care ajungeau în sat, l-am făcut de multe ori, vara și iarna, ziua sau noaptea. Niciodată nu am avut frică de pădure, de întunericul des și de sunetele ciudate emise de animale, păsări sau vietăți care mai de care. Probabil pentru că m-am născut și am crescut aici, alături de ea. Probabil că, odată ce m-am făcut mare, cum ziceau ai noștri, am cunoscut-o pas cu pas și mi-a devenit parte a vieții, a copilăriei mele,  a farmecului unui destin care m-a purtat pe căi îndepărtate dar mi-a ținut sufletul legat de aceste locuri, de pădurile și dealurile Sovejei.

Cum intri în pădurea aceasta, vă spuneam, după ce străbați câteva curbe în urcuș, drumul devine mai drept, ceva mai lin iar șerpuirea lui devine rectilinie. În dreapta apare unitatea militară, ascunsă după poartă înaltă pe care nu am intrat niciodată, dar care ne-a înflăcărat imaginația copiăriei la fel ca și pădurea în care a fost așezată. Dar cel mai mult și mai mult, cele care au fost aerul și apa copilăriei noastre, – dincolo de familie și școală -, au fost poveștile acestor locuri.

Fără povești, copilăria nu există. Iar nouă, copii fiind, ne-a plăcut să ascultăm aceste destăinuiri de fapte din gura bătrânilor. Mai înainte de la mama, care ne citea seara, la gura sobei, povești cu Ilene Cosânzene, Feți-Frumoși, alaiuri domnești și zmei cu șapte capete umplând de fantasmagorii și fantasticări sufletele și ochii noștri, atenți la jocurile de umbre de pe pereți de la lumina focului din sobă. Ce departe te poate duce un joc de umbre pe perete! Ce univers fantastic se află în jarul încins din sobă în nopțile de iarnă, în para flăcărilor care ard trosnind, aruncând scântei, spre bucuria copiilor care ne chinuiam să le prindem și să le stingem, fără grijile zilei de mâine! Ce știam noi ce însemna lipsa unui lucru sau al altuia? Niciodată nu am știut pentru că grija lor, a părinților,  a fost aceea ca noi să nu aflăm preocupările lor, să nu știm decât că trebuie să ne jucăm și să învățăm.

Colbul subțire al verii se ridică cu fiecare pas pe care-l apăsăm pe drum. E colb curat, de piatră măcinată în zeci și sute de ani amestecat cu alt praf adus de vând, de ploi, uscat și umezit și iar umezit, și iar uscat … Câte-o piatră o aruncăm cât colo cu lovituri puternice de teniși.

Mergem la Roșchila iar la unitatea miltară, la câțiva metri mai sus, pe stânga, se află o piatră sculptată. Nu sunt multe pietre sculptate în sat sau alte vestigii istorice imponente, în afara Mausoleului Eroilor și a Cimitirului Nemțesc.  Dar pe acelea le-am studiat pe toate cu mare interes, am întrebat bătrânii, bunicii mei  și profesorii la școlă. Istoria și lucurile vechi m-au fascinat de mic dar piatra asta are ceva aparte. Nu e monumentul instituționalizat la care veneau pionierii să depună flori la 9 Mai. E o piatră despre care nu se vorbește nici la școală, nici la orele de istorie, nici în sat.  Pe ea scrie doar ”neamț” și atât, cu litere săpate neregulat și șterse de vreme.

Povestea acestei pietre o știm de la bunicul și am venit, eu și fatele meu, țintă la ea. Dăm la o parte fruzele și pământul din jur cu speranța că poate mai găsim ceva, poate se ascunde vreo altă piatră funerară, vreun gărduț împrejmuitor. Nimic. Aici, dedesubt, la doi metri, este istoria celor nouă soldați nemți împușcași în 1944 de ruși. Aici stă, sub această piatră anonimă.

 

Veniți de la mii de kiometri, fără voia lor, să cucerească lumi necunoscte și neumblate, clipele lor au fost curmate într-o zi de toamnă în Munții Vrancei, la Soveja. Părinți sau copiii lor, dacă au avut, i-au așteptat în zadar. Nici o placă scrisă, care să le amintească numele, nu este. Pur și simplu, la căpătâiul lor stă scris NEAMȚ. Generic pentru că pentru sovejeni, ei erau invadatorii momentului, adică „nemți”.

Nu știm și nici nu cred că se mai poate afla cine a sculptat această piatră pe care, în spiritul corect al limbii, ar fi trebuit să scrie NEMȚI. Poate au scris-o rușii, dar e puțin probabil. Erau prea grăbiți. Nouă băieți tineri zac sub aceasta, la umbra falnicilor brazi care știu cel mai bine ziua nefastă a morții lor. Sunt 70 de ani de când dorm aici.

Pe prispa casei, într-o seară de vară, bunicul ne-a istorisit parcă ar fi fost ieri. Cum acest pluton de soldați nemți se pierduse de unitatea lor și ajunsese în ”capu’ satului”, adică la câteva case distanță de casa noastră, dar diametral opus față de locul unde ne aflăm acum. Pentru că Dragosloveniul, satul care își șerpuiește casele pe malul pârâului Dragomira, începe la vreo 4 kilometri mai jos, în Baina, și se termină la mausoleu, acolo unde ultima casă a fost construită după de Primul Război Mondial.

– Știți, în Baina, acolo, unde-i casa lu’ Popa? ne spunea bunicul. El nu fusese prezent pentru că era dus pe alte fronturi, la Cotul Donului, să-i bată pe ruși.

– Acolo s-a retras plutonu’ ăsta de nemți când au spart rușii frontul. Și s-au rătăcit  ghieții nemți aici, în munții noștri. Au trimis un cercetaș, au văzut că în sat nu erau ruși și nici armată română, ș-au intrat în casa aia să se odihnească. Frontul se retrăgea acum iar unitățile nemțești erau dezorganizate. Pe unul dintre ei l-au pus santinelă, afară, așa cum trebuia sâ hiì. Numa’ câ, după ceva timp,  căldura d’afară, osteneala șâ mai mare i-a doborât cu  ”santinelă” cu tot, spunea bunicul.

– N-a a durat mult și la casa cu pricina s-a ivit un cercetaș al ariengărzii unei unități rusești.  Șâ rușii i-au luat ca din oală. Prizonieri în toată regula, despuiați dă bunuri și dă armament, i-au încolonat ș-au luat drumul ”la deal”. Acolo rușii nu s-au gândit mult, i-au pus să-și sapi groapa și i-au îmușcat. Țâganii dân  sat, cari stăteau p’acolo, cum au auzit, au apărut ca hulii și le-au luat săracilor soldați toati hainili, ceasurili șâ ci mai aveau.

Au străbătut cei 4 kilometri de sat plus cel de la mausoleu până aici.  Cine le-o fi spus rușilor sau de ce au ales ei locul ăsta, nu se știe. Că pădure era și în capătul celălalt, pe unde intraseră. Sau poate nu era pe atunci și nu au vrut să o facă chiar în câmp dechis. Cert este că oamenii din sat, puținii rămași, i-au văut. Pe la porți nu puteau să iasă pentru că satul nu mai era. Arsese tot în martie lui ’43 iar casa unde nemții își petecuseră fatala odihnă era una din puținele nearse.

– Nemții erau civiliați, ne spunea bunicul cu o mândrie aparte.  Înaintea luptelor evacuau satele din calea războiului. Rușii nu. Iar ăștia, porcii ăștia, nici prizonieri nu luau. Sâ nu-i mai doară capul. Îi împușcau pe loc.

Nu am înțeles de ce, dar mai toți bătrâii care făcuseră războiul, deși nemții ne cotropiseră, vorbeau cu admirație despre ei. La fel cum și despre romani: bunicul îmi povestea războaiele lor cu dacii de parcă ar fi fost ieri. Și fără ciudă sau ură față de cuceritori.

Asta s-a întâmplat și cu cei nouă soldați nemți. Au fost duși până aici,  aproape de Roșchila, și împușcați.

„Brazi și păltinași

I-au avutu nuntași,

Preoți, munții mari,

Paseri, lăutari”…

Astăzi, doar brazii mai pot spune cum a fost. Tineri și ei la acea vreme, au simțit poate frica celor gata de moarte, au văzut sufletele acelor tineri dezlipindu-se și zburând haotic, necunoscătoare ale locurilor unde au fost eliberate.

Unul dintre soldați însă nu a murit. Rănit superficial, după ce rușii au plecat, a pornit-o prin pădure, singur. Și-a mers, și-a mers până ce a ajuns la Tulnici, la gospodăria unui cioban în vârful muntelui. Acolo și-a petrecut câțiva ani, ascuns de omul milostiv și curajos.

Dar asta e o altă poveste.

Cristi Merchea