Ziarul Emigrantul. Portal de știri și informații pentru românii emigrați Publicație a Editurii Diaspora – Țifești, România
O poveste de succes românească în lume, plecată de la frica de a nu mai fi primit a doua zi la muncă și ajunsă la o firmă care dă de muncă la 20 de persoane.
De la Piatra în „Dalas”-ul ialomițean, de pe Marea Neagră în Italia, din Roma în marile capitale și orașe ale Europei și lumii… Cam aceasta ar fi pe scurt cartea de vizită a lui Nelu Apetrei.
Pe scurt. Pentru că, povestită la o masă alături de Romulus Sinca, unul dintre colaboratorii săi (cel care mi-a tot vorbit la superlativ de „șeful lui”), povestea lui Nelu este una fascinantă. Este cea a emigrantului care și-a găsit fericirea departe de casă. Este acea a românului care a dorit întotodeauna ceva de la viață, de la el și de la capacitățile lui. Este povestea de peste mări și țări pe care nemțeanul Nelu Apetrei o scrie cu sudoare, responsabilitate și implicare. În fiecare zi.
Sașul din Piatra la Sibiu…
Discuția cu Nelu o fac să alunece ușor-ușor pentru că, pe cât este de rodat cu munca și lumea, pe atât în fața unui microfon devine neliniștit. Așa că… povestea începe acasă, în anii copilăriei și ai școlii din Piatra Neamț, apoi la Sibiu, (specializarea construcții-structuri a unui liceu de profil) acolo unde va continua studiile și unde locurile și oamenii i se vor părea mai degrabă „ca-n Germania”decât ca-n Moldova.
– La internat, eu fiind blond cu ochii verzi, am fost repartizat în cameră cu alți 7 colegi, toți sași. Dar cum eu eram blond ca și ei, cam cu aceleași trăsături somatice, aceștia au început să vorbească cu mine în germană. Se băgau în seamă și glumeau ca și cum aș fi fost de-al lor… Numai că eu nu înțelegeam o buche iar lor li se părea că o fac pe prețiosul, că nu vreau să vorbesc…
Aici, la Sibiu, va descoperi pasiunea pentru sport, pentru body building mai ales, și se va antrena tot mai mult, până la rezultate din cele mai bune.
De la Bacău la „Dalas”
Terminat liceul și, ulterior, serviciul militar, Nelu va pleca în Turcia, pe un pescador românesc cu pavilion turcesc, cu nume tot turcesc (Delfinul II). „Acolo mi-a plăcut foarte mult.”
Sezonul de pescuit era fascinant, 8 luni pe mare…
– Nu era greu?
– Nu.
Pentru ca fizicul și voința lui Nelu aveau alte lucruri care l-ar fi pus la încercare.
Va pescui scoici, calcan și toate tipurile de pește cerute pe piață. Viața pe mare îl va căli și-i va răsplăti munca și cu mult mai mulți bani decât ar fi câștigat în România, va învăța turcește… O satisfacție care-l va face să înțeleagă că afară este altceva.
Ajuns acolo printr-un prieten tătar de la Constanța, îmi povestește fascinat încă viața de pescar pe navă, cu toate frumusețile și greutățile ei, de pescuitul rechinilor, de „gurile de fund”, viața pe navă…
O furtună îl va face să abandoneze viața de pe mare și, după un an de permamență în larg, va decide să se întoarcă pe uscat… la o firmă de pază
Sportiv de performanță, Nelu se va angaja la o firmă de pază cu renume unde succesul va merge mână-n mână cu numele său: cum pe proprietarul firmei îl chema Apetre, iar pe el Apetrei, majoritatea angajaților și șefilor au trăit cu sentimentul că el este nepotul șefului.
Munca îl va duce la Bacău, de unde va pleca la Cazinoul din Brăila, apoi la Hermes, la vestitul loc post-revoluționar „Dalas”, plin de lux și opulență post-decembristă unde cei mai mari ai Bucureștiului se înghesuiau.
Va decide să plece în Germania, în momentele în care apariția unui Volkswagen Corado sau Opel Calibra crea invidia dar și dorința de a avea acele mașinii nemțești, etalon de bunăstare și de apartenență la un popor mult mai evoluat. „Aș fi vrut și eu”.
Astfel că va apela la o călăuză.
În Occident cu 70 într-un TIR
O experiență a unuia care trecuse deja în Germania îl va face să nu mai aleagă această țară. Tot amânată plecarea, la un moment dat se întâlnește prin Piatra Neamț cu unul dintrei cei plecați cu călăuza. Numai că ăsta era cu capul spart, umflat, bandajat… bătut măr de motocicliștii naziskin doar pentru că mergea pe stradă și era auslander.
„Dacă nu intervenea poliția eram mort acum” i-a povvestit amicul. „Oooo, atunci nu mai merg” a hotărât Nelu.
Și va alege Italia, unde avea deja o soră.
Pe vremea aceea, în 1996, nu se putea pleca oricum. Așa că va alege drumul în clandestinitate… cu TIR-ul.
Va merge gratuit, bonus, pentru că va mai da câțiva clienți șoferului de TIR, iar acesta a încărcat nici mai mult, nici mai puțin de 70 de oameni, bărbați și femei. Toți stivuiți ca sardinele pe paleți de cărămidă refractară, marfa care mergea la export.
Drumul nu va fi ușor și nici scurt: două zile la hotel în Oradea, apoi „transferul” de la hotel la camion cu microbuze, apoi Ungaria, camionul pe tren până la Trieste și… descărcarea pe un câmp. A scutit 900 de euro, dar l-a costat o săptămână din viață. Drumul spre Occident însemna sacrificii pe atunci.
Trebuie să muncești bine, altfel patronul nu te mai ia a doua zi
Norocul i-a surâs lui Nelu încă de la început. Ajuns într-o vineri, duminica imediat va începe munca. Și nu oriunde, ci la firma unde lucra cumnatul său care făcea evenimente. De atunci, 23 de ani, Nelu va face exclusiv același lucru: organizări de evenimente.
Ajuns în martie 1996, până în decembrie, datorită conștiinciozității și seriozității sale, angajatorul va cere punerea sa în regulă și va avea permis de ședere.
– Da’ am muncit, spune Nelu. Cumnată-mi mi-a zis: „Dacă vrei să ai de muncă aici, trebuie să muncești. Altfel nu te mai ia a doua zi.” Așa că, în prima zi am descărcat un TIR de mochetă în două ore..
– Nu ți-a fost greu?
– Nuu, fiind sportiv era o joacă. I-am speriat. După două ore i-am spus cumnatului meu: Zi-i șefului că am descărcat camionul.
– Nu-i posibil, spune acesta. Tot trebuie, nu o parte.
– Păi tot l-a descărcat. L-a și închis camionul.
– „Tu nu ești uman” mi-a zis atunci șeful. Apoi am primit un căruț cu care să sortez marfa descărcată. După patru ore iar i-am spus că am terminat și iar nu a crezut. Mie mi-era frică să nu fie șeful nemulțuimit. Că dacă cumnată-meu mi-a zis că dacă nu-i place, a doua zi nu mă mai cheamă, dădeam tot di mine.
Atunci șeful și-a chemat asociatul și i-a zis: dacăpe băiatul ăsta nu-l pui în regulă, numai vin la muncă nici eu. Nu trebuie pierdut.
Cîțiva ani va lucra aici și va învăța secretele acestei meserii. Va încerca și șantierul dar praful și mizeria nu erau pentru el.
Astfel că, după 10 ani de experiență la patron, în 2010, Nelu își va deschide afacerea sa.
În afară de Dubai am fost peste tot
Astăzi Nelu Apetrei nu mai ia evenimentele mici. O echipă de 15 oameni angajați , (români, ucrainieni și moldoveni) este cea cu care Nelu merge în lumea întreagă: inaugurări de nave de croazieră în UK, Bulgari, Armani, marile evenimente ale marilor nume din lume le organizzează această echipă de români unu și unul. Pe lângă aceeștia, sunt lucrări la care echipa se mărește la 20-24 de oameni iar cea mai mare parte a timpului e pe avioane spre Moscova, Paris, Milano, Kasahstan, Ekaterinsburg, Nisa… Fiecare săptămână din an, un eveniment mare.
– În afară de Dubai am fost peste tot. Lucrul frumos al acestei munci este că vedem lumea, facem mereu altceva și numai lucruri frumoase. Montarea unui eveniment după proiect nu e lucru simplu iar de multe ori turele sun extenuante pentru că termenele sunt stricte iar seriozitatea firmei depinde de aceasta.
Aceasta este viața lui azi, deși acum are o familie la care se întoarce cu drag.
– Te-ai întoarce acasă, în România?
– Drept să spun, acum… mai am momente când tind.
– De ce, pentru care motiv?
– Am perioade, deși am casă aici, am Doi copii născuți aici, prietenii tot aici…
Ne-am despărțit pentru că a doua zi urma Milano… Dar povestea lui Nelu Apetrei este povestea multor români care nu fac știre dar dau imaginea reală a oamenilor de valoare pe care România i-a pierdut și care făuresc lucruri frumoase departe, în lume.
interviu realizat de Cristi Merchea
