Nu vă mai lăsați copiii singuri!

Emigrația post 89 a lăsat în urmă un popor amputat, un popor al bătrânilor, al administrației corupte, impotente, al copiilor abandonați din disperarea părinților și dorința lor de a le asigura un viitor mai bun. A creat „generația TEFAL „ , fără aderență la nimic, mai presus de sentimente.

Elena Loredana ȚOC ______

Auzim în fiecare zi povești de viață mai frumoase, mai urâte… Comentăm, ne minunăm, întoarcem spatele și apoi ne vedem de viață, această viață pe care am început să ne-o trăim ca la televizor. Un film ce se desfășoară în fața ochilor noștri, dar nu ne pasă, atâta timp cât nu ne afectează direct. Suferim puțin, ne curge o lacrimă, judecăm sau învinovățim, apoi ne întoarcem într-ale noastre fără să realizăm că în locul acelui om, al acelei familii, putem fi noi… NOI. „Bine că m-a ferit Dumnezeu”, îți spui și ieși din poveste.
Auzim frecvent despre copii care se sinucid de dorul părinților, copii care dispar fiind găsiți apoi morți pe-o margine de șanț, sau în bezna vreunei păduri, ducând cu ei în mormânt enigma morții lor, copii care se „pierd pe drum” din lipsă de parinți.
„Era un copil bun” spun toți, dar nimeni nu se întreabă ce l-a adus la sinucidere, ce l-a determinat să plece, să fugă din ce, de ce și de cine?
Nu vă mai lăsați copiii singuri!
Vorbim mereu de disperare. Dar ce este până la urmă disperarea”?
Mă întorc din nou la explicația seacă a unui dicționar: „A-și pierde orice speranță, a deznadajdui. A-și pierde răbdarea, a exaspera”. Disperarea este un sentiment, o trăire, atunci când mulți dintre noi ne-am simțit doborâți, învinși de problemele vieții, fără ieșire din hățișul, labirintul întortocheat al necazurilor.
Impinși de disperare am plecat departe lăsând în urmă suflete fragile, mai mici, mai măricele, adolescenți. Ne-am pierdut răbdarea sperând în mai bine și cu dorința de „mai bine” pentru ei, am închis ușa în urma noastră, în fața lor.
Și au rămas singuri, și debusolați, și triști… tot mai triști.
Cei mici pricep puțin , crescând și legâdu-se afectiv de rudele în grija cărora au fost lăsați, îndepărtându-se de cei cărora le-au dat viață. Un an, doi sau chiar mai mulți trecuți până la revedere, înseamnă o eternitate, o prăpastie între ei și părinți. Aproape că nu îi mai recunosc și îi privesc ca pe niște străini, îmbracați frumos, cu jucării scumpe în mânuțe, dar cu sufletele goale.
Mai măriceii tânjesc după sărutul de noapte bună al mamei, după îmbrățișarea ei caldă, și plâng mult lacrimi amare, și devin vulnerabili la orice reproș venit din partea altora, suferind în tăcere, știind că nu au unde să se ducă, pentru că mama trebuie să fie departe. Și se închid, înăbușind în ei această suferință, fiind prea mici pentru a face față unui atât de mare, mistuitor și dureros sentiment: dorul.
În „disperarea” noastră ne lăsăm adolescenții singuri, crezând ca sunt „mari deja” să înfrunte despărțirea. Nu realizăm că sunt la vârsta la care au cea mai mare nevoie ca noi să le fim aproape, să îi sfătuim, să le vorbim, să le urmărim din umbră evoluția, pentru a putea interveni atunci când, atât de des, „drumul greșit” li se desfășoară înainte. Nu realizam că sunt la granița dintre copil și adult. Îi lăsăm împovărați de griji și de responsabilități mult prea grele pentru umerii lor tineri. Reacția lor la absența părinților este diversă: unii intră în competiție cu ei înșiși pentru a demonstra părinților cât sunt de buni, pentru a le mulțumi astfel pentru sacrificiul făcut; alții însă, prea mulți din păcate, percep libertatea greșit aruncându-se în situații cu mult peste puterea lor de înțelegere. Îsi formează de capul lor personalități strâmbe , pentru ca noi nu suntem acolo, lângă ei să-i ghidăm.
Am devenit mame pe telefon, whatsupp, Facebook, Skype, etc., doar cateva minute pe zi.
Au devenit „generația TEFAL „ , fără aderență la nimic, mai presus de sentimente.
Plecarea noastră schimbă tot, distruge tot, pierde tot. Se pierd momente importante din viața lor, se pierde ideea de familie ca bază pentru viața lor viitoare.

Nu vă mai lăsați copiii singuri!
Părinți rămași acasă, fizic lângă copiii lor, dar „plecați/departe” doar pentru că „disperarea” pentru asigurarea exisțentei cotidiene îi ține prea ocupați, prea obosiți , pentru a mai avea puterea sa se îngrijească de nevoile copiilor.

Nu va multumiți cu un „bine” aruncat pe fuga la întrebările voastre „ce faci?, cum esti?, ce ai facut la scoala azi?” . Faceti-vă timp pentru copiii voștri, intrați în profunzimea sufletelor lor, scormoniți acolo, dacă este nevoie, – cu riscul de a deveni enervanți, stresanți, nesuferiți-, vorbiți-le copiiilor voștri cât de mult puteți!
Nu îi lăsați să se simtă singuri, abandonați, pierduți! Petreceți timp cu copiii voștri!
Este greu, adevărat, pentru că traiul zilnic ne aruncă într-o lume „a noastra” departe de „lumea lor”, a copiilor noștri, două „lumi” ce riscă să devină paralele, riscă să nu se mai întâlnească vreodată.
Tocmai de aceea mi-am permis aceste provocări, – nu vreau sa le numesc sfaturi -, pentru voi, părinții!
„Copiii sunt ceea ce avem mai de preț”, o spunem cu toții, dar faptele dovedesc superficialitatea vorbelor. „Pentru copii stau departe și sufăr”, neluând în calcul suferința lor. „Pentru copii stau și muncesc zi si noapte” , neîntrebandu-te copilul ăla când te mai vede, de fapt?
Mi-as dori să putem realiza cu toții ce și cât este mai important în viața noastră, să lăsăm puțin „disperarea ” la o parte și să înțelegem că ea, de fapt, nici nu există, că la orice, în afara morții, există o soluție. Să nu ne pierdem din vedere copiii, copleșiti fiind de „disperare”, dacă ei sunt cu adevarat tot ceea ce avem mai de preț.
Mi-as dori sa nu mai văd lacrimi de dor pe obrajii copiilor, mi-aș dori să nu mai văd înmormântări cu mame distruse la căpătâiul copilului, mi-aș dori sa nu mai văd mame cu fotografii în mâini care își caută copiii dispăruți.
„Meseria” de parinte este cea mai grea din lume, dar și cea mai frumoasă, dacă știi să o „practici” cu dibăcie, dacă nu pierzi din vedere valoarea primordială: COPILUL!

Parinti, nu vă mai lăsați copiii singuri!