O poveste zice că demult

O poveste  zice că demult, la începuturile lumii, toate viețuitoarele începeau să meargă pe picioarele lor imediat după naștere. Doar femeia, temătoare, și-a prins copilul în brațe, iar Dumnezeu a pedepsit-o pentru neîncredere, ca timp de un an să-i aibă grija, iar micuțul să nu poată merge pe picioarele sale…

Prin firea sa, omul este o ființă mereu nemulțumiță… când are hrană, vrea o casă, mobilă frumoasă, haine noi și moderne, mașină, un cont frumos în bancă, copii deștepți și laureați, viață lungă și îmbelșugată. Eu însă am avut privilegiul să cunosc o familie specială, care nu vrea nimic din toate acestea. Pentru ei și copilul lor, urările de viață lungă se opresc undeva la 20 de ani. Pentru că doar atât poate trăi copilul lor, bolnav de distrofie musculară, o boală care consumă mușchii corpului, fară leac. Ei bine, dorința acestui copil, a familiei sale, e doar să poată merge pe picioarele sale!

Pe Sebi l-am cunoscut când avea 2 ani și jumatate. Era la vârsta cunoașterii, explora lumea cu nesaț, alergând prin curte, fară odihnă. Însă mama lui, însărcinata din nou, nu s-a putut bucura de primele șotii, cum nici de băiețelul din pântece. Pentru că, vestea bolii necruțătoare de care suferea micuțul Sebi îi înnebunise pe toți. De la medici și rude, până la preoți, toți îi spuneau să facă avort, de teama bolii genetice care lovește necruțător doar baieții. Era o zi caldă de toamnă, când i-am întâlnit, acasă la ei. Tânăra familie ridicase casa ca în povești, în șapte zile, în așteptarea primului născut. Erau fericiți, plini de speranțe pentru viitor. Doar o cameră era gata, când i-am vizitat. Puiul lor alerga după fluturi, fugarea cocoșul prin curtea largă, iar ei, bieții tineri părinți, îl priveau neîncrezători, ca și mine. Îmi era greu să cred ca micuțul lor va începe mai întâi să se împiedice, va păși greu, tot mai rar, până când, la vârsta când copiii joacă fotbal, va reuși doar să-i privească dintr-un cărucior. Eram la fel de buimacită ca și ei, am negat în sinea mea diagnosticul medicilor, am negat tot ceea ce am citit despre distrofia musculara… Cum îi poti spune unei familii care-și construiește casa „faceți uși largi și fără praguri, ca să poată trece copilul invalid”, când acel copil chiuie vesel prin curte și ridică dealul din spatele casei într-un minut?! Cum îi poți spune unei mame „înarmează-te cu răbdarea lui Iov, pentru că peste familia ta va cadea un blestem de boală fără leac”?!

Toamna aceea i-am vizitat des. M-am înveselit cu ei de opintelile lui Sebi ca să ridice o căpățână de varză prea grea pentru el și m-am lăsat călăuzită pe dealul abrupt, spre poienița cu flori, respirând anevoie la urcuș, pe cărarea tipărătă de piciorușele lui Sebi, îmbărbătată de strigatele lui: „Hai, Alia”! Am încercat cum am putut, să-i încurajez. Am plâns în sinea mea pentru lipsa unui miracol. Am sperat cu ei în descoperirea unui medicament minune, amăgindu-ne că „în curând” știința va birui.

N-a fost așa! Astăzi, Sebi are 13 ani. De ziua lui n-a primit cadou mingi și nici bicicleta. A primit în dar un cărucior electric, care îi permite să se deplaseze la școală. Unul dintre cele mai urâte evidențe al distrofiei musculare este acela că nu-ți răpește inteligența. Încet-încet, îți fură picioarele, mâinile, te stoarce până și de puterea de a respira. Și te face prizonierul unui corp tot mai slab, tot mai incapabil să se miște. Iar tu, biet suflet, încerci să înțelegi ce și se întâmplă, uneori te cuprinde disperarea, alteori te închizi în tine ca un melc în cochilie și speri. Speri că într-o zi nu vei mai depinde de mama când te îmbraci, speri că va veni momentul când lacrimile pe obraz i se vor usca și-ți va surâde deschis, fără adevăruri ascunse. Sunt momente când îți pui întrebări ca aceasta: „niciodată dacă ai o boală fără leac nu trebuie să vă gândiți la moarte?”. Și te prefaci că nu-ți pasă, te prefaci că nu știi că vei muri peste câțiva ani… o faci pentru tata care oftează pe ascuns, o faci pentru mama care plânge mocnit, te prefaci pentru frățiorul mai mic și te prefaci pentru tine, amăgindu-te că într-o zi vor disparea toate necazurile.

Dacă prefăcătoria este un păcat, în cazul lui Sebi e o virtute! Dacă râsul fals nu ne onorează, la Sebi e voință! Dacă o criză de furie e de condamnat, copilului de 13 ani țintuit în cărucior i se poate ierta! După cum și părinților săi. Pentru că lor, soarta le-a dat o pedeapsă nemeritată! Nouă însă nu ni se iartă! Pentru că unii, din crizele de furie, râsul prefăcut, minciuni și trădări și-au făcut un mod de viață, distrugând viețile celor din jur, cu o răutate viscerală. În viața scurtă a lui Sebi, eu sunt doar un spectator. Pot doar să-i ascult plânsul mut, zbaterea năucă a minții și sufletului într-un corp care nu-l mai ascultă, miile de întrebări fără răspunsuri… Însă, în același timp, pot să îmi fac procese de constiință și să-mi revizuiesc atitudinea față de ceea ce am. Pot să privesc soarele dimineții și surâsul copiilor, miracolul naturii și al vieții, pot ajuta pe cei aflați la nevoie, multumind că exist.

Sebi se îndreaptă cu viteză maximă spre paradis. În fiecare zi, aripile sale prind forță și contur. Într-o zi își va lua zborul, însă trecerea sa pe acest pământ nu va rămâne neobservată. Pentru că, fără să știe, în fiecare zi, Sebi îmi dă o lecție: aceea de a prețui viața, așa cum este ea.

Lia Moldovanu

Și tu poți scrie la Emigrantul! Trimite-ne textul printr-un mesaj privat pe inbox Emigrantul sau la redacția@emigrantul.it.