O  VIAŢĂ, UN  DESTIN   

 

 

Constantin Toma _________

 

Norocul lui Arborel Iosipescu a fost că s-a născut copil sărac. Asta i-a dat originea sănătoasă. A venit pe lume ca toţi ceilalţi: gol puşcă şi, prin tăierea cordonului ombilical, a întrerupt şi legătura maternă. Că de cea paternă nu se putea pune problema, la conceptia lui participând mai multi bărbaţi. Micuţul a fost încredinţat unei rude apropiate, de sex feminin. Adopţia a fost posibilă întrucât mama lui naturală l-a părăsit imediat şi, fără să ţină seama de cele patruzeci de zile postnatale, s-a detaşat la unul din primele şantiere ale patriei, cu gândul de a asigura o nouă generaţie de constructori care se va numi a societaţii socialiste multilateral dezvoltate. Asigurarea aceasta era mai mult formală, un moft aproape, întrucât rolul ei era mai mult de a mima că face copii, limitându-se la prima fază prin acte sexuale dese şi repetate cu unul sau mai mulţi indivizi, conform principiului că pe cărarea bătută nu creşte iarba.

 Aşadar, abandonat de mamă şi sub greutatea normală la naştere, chiar distrofic, Arborel, luat de suflet, cum se spunea la vremea aceea, şi fără anchetă socială, a fost hrănit la început cu laptele singurei vaci din gospodaria mătuşii sale, Joiana, care printr-o întâmplare fericită fătase odată cu mama lui naturală.

Mai târziu, în primavară, a descoperit minunăţiile alimentaţiei naturiste, trecând la urzici, ştevie şi uneori susai. Taică-său, cel declarat în acte era tot un om sărac, deci tot cu origine sănătoasă. Se presupunea că ar proveni dintr-o familie nomadă care într-o zi a hotărât să nu mai migreze, să pună capăt hoinărelii şi să-şi întemeieze un atelier de făcut cazane şi spoit linguri, stabil, cu sediu social bine definit.

Tot taică-său, plecat acum dintre noi, fie-i steaua roşie uşoară pe mormânt, a întrezărit momentul creerii noii burghezii proletare şi alaturi de alţi oropsiţi ai sorţii au luat doctrina marxist-leninistă drept biblie.

Adevărul istoric ascunde dar nu minte (că de asta este adevăr) faptul că tovarăşul Iosipescu-tatăl, nu avea nici măcar idee despre încalzirea globală, dar ca o anticipare a aplicării normelor privind reducerea noxelor în atmosferă, la hornul din tub de azbociment furat de la irigaţii a instalat, în premieră naţională şi poate mondială, un filtru din vată de sticlă cu provenienţă din aceeaşi sursă. O aşa invenţie a avut şi proprietatea de a reduce şi pierderile de căldură din atelier. În miezul acelui ev aprins, Arborel a mai beneficiat şi de căldura ideologică inoculată de partid prin tatăl său.

Copilul, având vădită înclinare spre studiu, a învăţat pe la tot felul de şcoli, apogeul atingându-l prin absolvirea la vremea respectivă a şcolii profesionale de forjori, ajungând astfel un demn continuator al tradiţiilor transmise din tată în fiu, de la descoperirea fierului încoace.

Mânat de fiorul cunoaşterii, Arborel a dat diferenţa terminând liceul la fără frecvenţă, unde, spre norocul lui, în intemeierea unor relaţii viitoare solide, a fost coleg cu mai toţi miliţienii, ospătarii şi viitorii activişti de partid.

Imediat după armată a mai absolvit o şcoală de partid în trei luni la Bacău. De aici şi până a bate la porţile marii Academii Ştefan Gheorghiu nu a fost decât un pas. Despre mama lui naturală nu mai ştia nimic şi nici nu-l interesa. Cealaltă, Joiana, pierise şi ea de mult, urmaşele ei se perpetuîndu-se acum prin grajdurile C.A.P.–urilor  sau Asociaţii intercooperatiste de stat. Taică-său pierise şi el după o prodigioasă activitate politică în domeniul sindical.

 Norocul meu, – că şi eu sunt implicat în povestea asta -, constă în faptul că i-am fost coleg de scoală. În gimnaziu, chiar de clasă, ajungându-l din urmă întrucât el pentru temeinicia învăţăturii repetase clasa a V–a. Într-a VII–a l-am lăsat să-şi împlinească studiul repetat în aceeaşi sală de clasă.

Prietenia noastră a atins  apogeul în acea perioadă când în schimbul ajutorului oferit la copiat el mă apăra de băieţii mai mari. În ciuda greutăţii mici de la naştere, Arborel devenise un adolescent voinic, forţos şi negricios. Ca vecini ne-am remarcat prin afinităţi la jocul de ţurcă, fotbal şi barbut, unde el era un adevărat lider la ultimul capitol.       

                           

* * *

 

          Timpul ne-a separat preocupările dar şi destinele, eu supunându-mă legilor dar nu şi miliţienilor, el nesupunându-se legilor dar supunând miliţienii. Asta a fost posibil urmând o prodigioasă carieră politică. Ne-am regăsit după ani şi ani, pe când eram în căutarea unei locuinţe iar el secretar cu nu ştiu ce probleme la un mare judeţ.

Atunci a făcut dovada vechii noastre prietenii trecându-mă în fruntea listei la spatiu locativ de care duceam lipsă. Drept care, după două săptămâni aveam, casă dar şi butelie.

Prin ajutorul acordat am inţeles adevărata faţă a prietenului meu din copilărie, mai ales că a infirmat zicala cu împaratul, taică-său plecând dintre noi prin moarte naturală şi nu Doamne fereşte atârnat de vreun capăt de funie.

Zeiţa Fortuna totuşi l-a părăsit puţin pe la sfârşitul lui decembrie 1989, dar după câteva zile de bejenie a revenit odată cu instalarea noului an şi a noii democraţii originale. Şi-a revenit vechiul meu prieten în forţă cu sprijinul vechilor combatanţi.

Nu numai asta, dar căutând adevărul în străfundurile existenţei am constatat că Arborel Iosipescu al meu era un tip băftos, născut în zodia Fortunei sau cine ştie?

Chiar dacă maică-sa la abandonat de mititel, acum, ajuns un ilustru ales al nu ştiu cărui colegiu, prietenul meu, fie că a avut norocul porcului, deşi a fost crescut cu lapte de vacă, fie că şi-a schimbat zodia odată cu căderea comunismului, dar spre bucuria mea îmi mai răspunde la «să trăiţi» când îi salut maşina de la Parlament!

 

 

 

Constantin TOMA