Olga Cărăuș – fata cu părul de foc

Fata cu părul de foc, imposibil de ignorat pe străzile Romei sau într-un grup, e un interlocutor plăcut. Jovială, cu zâmbetul spontan, natural, cu ochi luminoși care te privesc direct, fără ocolișuri și ascunzișuri, Olga Cărăuș ne spune povestea ei de emigrant. O poveste născută în estul-estului Europei, acolo unde speranțele sunt confuze, amestecate, incerte încotro s-o apuce: spre mirajul Occidentului sau spre mama Russia.

Iar Olia  a ales Occidentul.

Grăiește moldovenește Olga, Olia, așa cum îi spun prietenii alintând-o. În dulcele grai moldovinesc, în cuvinte demult uitate de românii moderni dar atât de pitorești și la suflet în „Amintirile” lui Creangă. Și  chiar dacă încearcă să folosească limba actuală, de dincoace de Prut, cuvintele de acasă revin mereu.

Patru mii de euro – un pașaport cu poza încleiată

– Funcționa cam așa cu doisprezece ani în urmă: patru mii de euro pentru viza fericirii. Mi-au „încleiat” poza mea pe un pașaport românesc fals, ne-o pus într-o rutieră cu alte șase persoane  și ne-a dus la București. Mi-a acoperit părul. „Du-te, fato, că te fură ăia în Maroc.” A, era să uit: mi-a mai făcut cunoștință cu un băiat și mi-a spus: „băiatul ăsta va fi logodnicul tău. Tu pleci cu el în croazieră în Maroc. Eram șase și ne-au cuplat un pic șeful, organizatorul. Asta după ce ne-a făcut viză și pentru România. Până în România am avut pașaportul moldovinesc iar în Maroc, tot cu pașaport moldovinesc trebuia să intru. Pe-atunci aveam voie.

Am stat în Maroc o săptămână, timp în care a venit șeful nostru (combinatorul) cu șase pașapoarte românești false în buzunar. Cu vize de intrare în aeroportul Otopeni din București  dar care ar fi trebuit să fie peste o zi.

O întreagă aventură este „pornirea” Olgăi din Moldova, cu explicații despre cum să se amestece cei șase printre călătorii dintr-un avion venit la Milano din București. Practic, ei soseau cu un avion din Maroc dar aveau pașapoarte românești vizate la București ca și cum ar fi zburat de acolo.

După ce au plătit toată această sumă, pașaportul cu poza încleiată le-a fost luat. „Eu îl folosesc mai departe”, le-a spus „șeful”.

Cine o aștepta în Italia? Mama sa, sosită în Italia tot clandestin, tot pe sume fabuloase pentru cei care dau oricât numai să iasă din sărăcie, dintr-o țară care  tineretul nu-și găsește nici prezent, nici viitor. O sumă fabuloasă pentru un popor ținut în mizerie de ev mediu de politicieni venali, tâlhari, precum frații lor de dincoace de Prut.

Acela era prețul majorității care venea din Moldova. –Cum te-ai descurcat la început, cum a fost?

Pe aceste permise de ședere mulți s-au îmbogățit.

Trei ani și jumătate am fost clandestină. Pe vremea aceea, pe via Dandolo (cunoscută tuturor străinilor ajunși la Roma pentru sediul Caritas care îi ajuta n.r) erau cursuri de italiană. Într-o săptămână mi-a fost deajuns. Erau africanii, asiaticii – nu sunt rasistă – dar ei nu știau italiana deloc  și nici nu o înțelegeau. Iar mie-mi era urât la lecțiile acelea pentru că moldoveneasca, româneasca, italiana se aseamănă, așa că am lăsat cursul. Mi-am zis: eu aici nu învăț niciodată italiana.

• Ce pasiuni ai?

Pasiunea mea, pe care mi-am descoperit-o aici, este cititul. Deși am făcut un liceu umanist, am fost în primii ani ai înființării acestei școli la Cimișlia și încă nu se implementase bine învățarea materiilor specifice, nu ajungeau toate cărțile… era numai cu numele că terminai liceul umanist. Prima mea carte citită în italianăa fost „Guerra e Pace”.

După asta m-am înscris la filiala Universității din Perugia, cursuri de italiană pentru străini, unde m-au primit fără să am documente în regulă. După trei ani și jumătate a venit acea sanatorie care ne-a permis să mergem acasă și să revenim ca și cum ar fi fost pentru prima dată, dar să regularizăm situația. Din noualți bani. Ambasada Italiei nu era în Moldova. Așa că fă viză pentru a merge la București, dă dreptul polițiștilor de acolo…. Pe aceste permise de ședere mulți s-au îmbogățit.

Roma? „Ciao, bella”, „come stai?” doar aici auzi cu plăcere.

• Îți place Roma?
• Da, vine răspunsul sigur, fără urmă de dubiu. Cu munca am mai avut ocazia să merg la Milano sau alte localități, dar Roma e Roma. Poate fi cum o fi: murdară, aglomerată, poluată, cum spun ei, dar „ciao, bella”, „come stai?” doar aici auzi cu plăcere. Oamenii sunt prietenoși. La Milano, când ieși din gară, chiar și vagabonzii sunt diferiți. Oamenii vor fi ei cum o fi, mai săraci ca la Milano, dar mentalitatea lor îmi place, m-am deprins. După 12 ani de Italia…

Am fost la Moscova, unde oamenii stau așa… (și face semnul celor alineați, drepți). Eu acolo n-aș locui niciodată!

Am adus-o în Italia și când a văzut marea, plângea.

Întreaga aventură a plecării și sosirii la Roma este amintire acum, povestită cu zâmbetul pe buze. E liniștită Olga Cărăuș. Mai mult, este un punct de reper pentru mulți români și moldoveni.

Au venit vremurile când Olia s-a implicat și se implică în social. Cu Asociația Responsabilita Sociale unde, alături de prieteni și colaboratori, a făcut și face multe lucruri frumoase. Expoziții de artă, proiecte sociale pentru cei cu necesități speciale, un memorandum și un parteneriat cu Moldova pentru ajutorarea celor cu probleme motorii pentru inserarea lor în activități specifice… (De la sediul asociației au plecat spre România și Moldova câteva cărucioare pentru dizabili iar o parte a acestora a fost donată inclusiv la cererile sosite în Emigrantul).

• 

• Ce te face să faci lucrurile acestea?
• Să-ți zic ceva? Ei cred că eu îi ajut pe ei, dar ei sunt cei care mă ajută pe mine. Pentru că atunci când văd ce viață au ei înțeleg ce viață frumoasă am eu. De câte ori nu ne plângem noi: a, eu nu am cutare mașină, nu am ultimul tip de telefon… Când am mers la fata aceasta (unul din cazurile de care s-a ocupat n.r.)și am văzut-o… Am adus-o în Italia și când a văzut marea, plângea. Ea nu ieșise niciodată din Bălți. Atunci eu am fost cea mai fericită. M-a ajutat să iubesc mai tare viața.
• Știi, când ești aici, în străinătate, departe, singur.. ai momente când cazi în depresie, îți vine greu… Dar când vezi o persoană ca ea îți dai seamă că alta este suferința și că ceea ce trăiesc eu este nimic în comparație. Iar asta mă ajută enorm pe mine.

După școală și activitățile cu asociația, după experiențe de muncă, Olga este cea care dă altora acum speranțe. Astăzi ea are casa ei la Roma, cumpărată tocmai prin munca pe care o face. E liniștită, iar liniștea și pacea celei care a gustat din amarul emigrării, dar a înțeles că Italia permite celor care vor să facă ceva o viață mai bună, o ajută să muncească și să dea o mână și altora. Și nu sunt puțini.

Molodoveni și/sau români. În fiecare zi e pe mijloacele de transport, la birou, pentru a se întâlni cu cei care au nevoie de consultanță, pentru cei care vor o casă sau un împrumut. Comunitățile moldovenească și românească sunf foarte mari iar mulți dintre conaționalii noștri, mai devreme sau mai târziu, au înțeles că plătirea zecilor de mii de euro chirie de-a lungul timpului, în speranța că mâine se vor întoarce în patrie, nu a folosit la nimic. Au fost bani aruncați. Astfel că decid să se stanbilească aici, în „bell paese”, ajutați la cumpărarea unei locuințe de fata cu părul ca focul și cu inima mare.

Vorbește frumos Olga, atent, cu răbdare – prea multă chiar pentru mine, cel care o ascult la câteva întâlniri cu potențialii săi clienți. E atentă, pregătită și are răspuns pentru orice, informată în munca sa pe care acum o stăpânește ca oricare alt consultant financiar italian, dar care înțelege mai bine ca oricine temerile și nesiguranțele celui plecat departe de casă, în căutarea fericirii. E fata care te face să ai casa ta doar prin modul său de a fi și care, la sfârșit, primește mulțumiri de la noii proprietari de locuință în Italia.

• De când faci acest lucru?
• De trei ani de zile. Oamenii erau reticenți la început, mai ales când îmi auzeau accentul. Dar încet-încet au început să vină. Mai ales când au început să înțeleagă că, după 10-15 ani de plătit chirii medii de câte 500-600 de euro, pot face un mutuo (credit ipotecar) care îi duce la o rată de 400 de euro lunar și cu avantajul de a avea la sfârșit casa lor.

În trei ani Olga a reușit să facă fericite câteva zeci de familii, de români sau moldoveni, care au hotărât să nu se mai întoarcă acasă. Acasă e acolo unde îți este bine, acolo unde muncești, unde copiii tăi învață și au un viitor… Iar România și Moldova oferă din ce în ce mai puțiun. Ubi bene, ibi patria spuneau strămoșii celor de azi. Și nimic nu s-a schimbat.

Cristi Merchea