România începe și continuă în fiecare dintre noi

Există români care, atunci când au plecat din țară, nu au uitat să ia cu ei câteva lucruri: buna creștere, respectul, dragostea pentru semeni… Sunt doar câteva elemente care ne pot deosebi de mulți, pot dovedi că suntem cu adevărat români

 

 

Lia Moldoveanu    ___________________________

le-am impus sa ma respecte si sa-mi respecte originea!

Viața m-a purtat in Italia acum aproape 4 ani, când altceva decât „buongiorno” și „grazie” nu prea știam să spun. „Lasă că nu-ți trebuie să știi prea multe, la spălat babe și făcut curat”, sunau încurajările cunoscuților. Dar eu am învațat limba de ciudă.  Așa am învațat și engleza, acum vreo 20 de ani, când, lucrând pentru o fundație britanică, translatorul, român de-al nostru, nu pierdea nicio ocazie să mă ia peste picior: „iau bani frumoși pe nesținta ta”… Limba italiană am învațat-o cu și mai multă ciudă, pentru că am ajuns în Italia după anii de „boom economic”, mai mult, într-o perioadă în care cuvântul „criza” era tot mai des pronunțat, iar italienii se plângeau că străinii le fură locurile de muncă.

Se spune că românul este răbdător,  harnic și destoinic, inventiv și priceput la toate. Ei bine, vreau să cred că și eu sunt, așa că recunosc, îmi era rușine că nu cunoșteam limba țării în care lucrez. Și am învațat-o. Nu pentru că sunt deșteaptă, ci pentru că sunt româncă! Am învațat-o pentru momentele acelea de rușine, de neputință, de ciuda imensă când un italian iți spune:”ah, tu ești din România, de unde vin hoții de bancomate, bețivii, hoațele de bărbați și prostituatele!” Iar tu, care abia știi să spui „vorrei un caffee”, trebuie să taci, să pleci capul și să pomenești toți sfinții din calendar la adresa unora dintre conaționalii tăi.

Eu plâng foarte rar, aș zice aproape deloc, căci lacrimile mi s-au uscat înfruntând greutățile vieții, ca mulți alți români. Însă în momente de umilință ca acelea am plâns în sinea mea, cu toata ciuda de care am fost în stare! Am învățat și câte ceva despre legile și viața lor, ca să le pot aminti că și ei au emigrat cândva. Și ca să le explic că nu suntem o hoardă de maimuțe abia coborâte din copaci, cum încă mai cred unii. Am vrut să știe că și în România avem medici, cercetători, ingineri și inventatori, țărani ca și „contadinii” lor, ca și românii se nasc, trăiesc, plâng și râd ca ei, că au deseori aceleași idealuri. Le-am putut explica că România, țara pomenită doar la știrile despre delincvenți, înseamnă și altceva. Și le-am impus să mă respecte și să-mi respecte originea!

cinci cu mac

Dario, bătranul pentru care lucrez, este un moșulică simpatic, volubil și plin de viață. N-a fost tot timpul așa. Când l-am cunoscut, încă nu se dezmeticise bine dupa moartea soției și voia să moară. Din acest motiv, când m-a rugat să-l iau în România, am fost de acord, chiar dacă fiul său imi telefona zilnic și-mi zicea disperat: „Liaaa, unde-l duci pe tata, e bolnav, moare pe acolo!”   „Sarmale”, „cozonac”, „cinci”, „mici” și „covrigi cu mac” sunt primele cuvinte pe care le-a învațat moșul. La început, luat la repezeală, dacă-l întrebam ce-i place din mâncărurile românești, spunea mândru de pronunție: „cu cinci cu mac„, un amestec de cuvinte însemnând cinci mici și covrigi cu mac. Asta a fost demult.

Astăzi, fiul său visează să viziteze România, într-o mare excursie cu familia. Astăzi, moșul povestește fericit ce oameni deosebiți a întâlnit în peregrinările prin țara noastră, răsfoiește albumele și,  mai ales, explică tuturor ce frumoasă e Marea Neagră, ce minunății de brazi avem în munții României… tabloul lui Ștefan cel Mare a cărei istorie o știe, și-a căștigat dreptul de a fi admirat în casa lui.             Tricolorul românesc, un mic steguleț cumpărat de la un târg tradițional, când nu stă la loc de cinste în camera mea, călătorește pe bordul mașinii, uneori în bătaia vântului, la geam. Și-mi saltă inima de bucurie când, pe autostradă, șoferul vreunui tir românesc claxonează la vederea stegulețului, pentru că știu, în acel moment, pe autostrada sunt doi români!

        țiganii – singurii care nu se feresc să spună oricui și mai ales italienilor,  că sunt din România

În Italia cunosc puțini de-ai noștri. Nu pentru că nu mi-ar plăcea. Doar că mi-e puțin jenă să deranjez. Pentru că la asta îți fuge gândul când în țara ta, întîlnești în magazin o familie despre care știi că lucrează în Italia și îi auzi vorbind doar în italiană. Îi mai găsesc pe site-urile de socializare, „protejați” de un ID oarecare, de regulă italian, comentând, desigur, în italiană, chiar dacă mulți fac greșeli gramaticale grosolane, iar când nu le convine ceva, încep să scrie insulte. Pe străzile italiene mi-e jenă și mai mult. Îi auzi vorbind românește, te apropii, îi saluți, iar ei îți răspund pe fugă, bolmojesc două propoziții vădit deranjați de interpelare și se pierd în mulțime cât mai repede posibil. Sunt sociabili doar dacă au nevoie de ceva, dar uită repede binele făcut. Mai poți întâlni românce la plimbare, în locurile unde se adună ”badante”. Dacă s-ar putea scuipa semințe, ar face-o. Cum însă nu se poate, se limiteaza la a „forfeca” pe toți și toate. Se începe de obicei cu familia unde lucrezi, se continuă cu neamurile cu care te-ai certat, se termină tot unde îți câștigi pâinea. Dacă taci, nu ești „de-a lor” și te ocolesc.

Poți sta de vorbă doar cu familia de rromi care cerșeste la colțul străzii. Sunt singurii care nu se feresc să spună oricui și mai ales italienilor,  că sunt din România. Sunt stabiliți aici de ceva ani, primesc ajutoare de la stat, dar își rotunjesc veniturile în stradă. „Îmi dai ceva bani, am patru copii și le e foame, sunt din România”, se plâng pe rând. Uită să spună că din cei patru copii toți majori, doi sunt căsătoriți, iar fetele mai tinere, elegant îmbrăcate, devin extrem de drăguțe în prezența bărbaților singuri. Mai cunosc o femeie din satul vecin celui natal, pe care am ajutat-o să-și găsească un loc de muncă. Într-un an a schimbat vreo cinci posturi, veșnic nemulțumită de câte ceva: bătrâna se trezește la ora 5 dimineața, „stau dacă mai pui 50 de euro, merg și 40”, nora bătrânului e nesuferită, „mă controlează toți cât vorbesc la telefon” etc.  Am rupt orice legatură cu doamna în cauză, când a început să-mi ceară traducerea unor biletele de amor între ea și fiul bătrânei, om însurat și destul de bătrân, cât să-i fie tată…

 atât de preocupați să ne realizam visele, uităm să mai fim oameni

Când ajungem într-o țară străină, toți vrem un loc de muncă, unul care să ne asigure îndeplinirea unui vis: copiii laureați, o mașină, o casă, o mică afacere. Unii uităm însă că fără să vrem, invadăm „casa” altcuiva, care abia așteaptă să greșim, ca să ne judece. Mai mult, atât de preocupați să ne realizam visele, uităm să mai fim oameni. Ne răzbunăm pe bătrâna care nu doarme noaptea, ne certăm cu rudele ei care „uită” să ne respecte drepturile.  Ne răzbunăm în fiecare zi pe câte unul, uneori român de-al nostru, ciudoși că există în preajma noastră și ne răzbunăm pe țara noastră, aruncând cu noroi cam așa: „mi-e greață de școlile, spitalele, străzile, șpaga, politicienii și sărăcia din România”. Dureros e că unii își exprimă greața pe internet, unde pot citi mulți, chiar și italienii care ne-au învațat limba.   Dorul de acasă, depărtarea, lipsurile cu care se confruntă cei rămași în țară, stresul continuu de a munci mult și, deseori, fără aprecierea valorii, stârnesc în noi cele mai joase sentimente: bârfa, invidia, dușmănia, lipsa de scrupule, generând ceea ce italienii numesc „fregare il prossimo”, un mod de a spune „a fraieri pe cel care urmează”. Însă ceea ce unii nu conștientizează,  e că în graba aceasta de a-și realiza visurile, uită să mai fie români adevărați și ajungem încet dar sigur, să ne fraierim noi înșiși.

ce ne lipsește nouă, românilor, este unitatea

Pentru că ceea ce ne lipseste nouă, românilor, este unitatea. Trăim o viață dură, au trait-o părinții, bunicii și toți strămoșii noștri. De-a lungul vremii, toți au jinduit la o bucațică de Românie, o mai vor și astăzi! O doresc oare pentru că nu-s spitale ca-n Occident, că nu avem autostrăzi, școli și o economie înfloritoare? Nu! O doresc toți pentru că România este frumoasă și ascunde un tezaur în pământul ei. Ar fi timpul să înțelegem cu toții că România nu înseamnă doar mama și tata ce ne așteaptă în poarta casei și o palmă de pământ moștenită din străbuni! România începe în spitalul sărăcăcios unde vedem lumina zilei, continuă în praful drumului cutreierat desculț, în școala cu pereții nevăruiți unde învățăm tainele scrisului și cititului.

România începe și continuă în fiecare dintre noi, iar cand plecăm peste hotare, o parte din ea pleacă împreună cu noi, pentru ca noi suntem România!